sâmbătă

Maşinuţa


   Gabi care avea cinci ani ştia să diferenţieze destul de bine între „bine” şi „rău”. Mama sa nu îl punea niciodată în pat, până nu se ruga cu el. Gabi mergea de mai mult timp la şcoala duminicală şi de asemenea la adunare.
   Într-o seară, Gabi a întrebat-o pe mama lui:
   - Mami, dacă am minţit şi am furat, trebuie să-ţi spun?
   - Trebuie să recunoşti întâi înaintea Domnului Isus, apoi trebuie să recunoşti faţă de cine ai minţit sau ai furat. Dar de ce pui această întrebare?
   Gabi s-a uitat în jos. Deodată i-au venit lacrimile. El a recunoscut:
   - Am luat de la Cristi o maşinuţă. Şi când m-a întrebat de ea, nu am ştiut unde este maşinuţa.
   - Unde este acum? a întrebat mama.
   - Am ascuns-o în grădină, a răspuns Gabi. Şi după puţină ezitare a spus: I-am recunoscut adeseori acest lucru Domnului Isus şi L-am rugat să mă ierte. Dar tot mereu mă gândesc la ea. Tot mereu îmi aduc aminte şi mă necăjeşte aşa de mult.
   - Băiete, a spus mama, te ajută doar dacă mergi la Cristi şi îi spui tot, dacă îi recunoşti tot, căci altfel nu vei deveni fericit, altfel conştiinţa ta nu va ajunge la linişte.
   Imediat în dimineaţa următoare, foarte devreme, Gabi a alergat la Cristi şi i-a recunoscut deschis şi sincer ce făcuse. Nu i-a fost uşor şi s-a ruşinat mult. Dar când a venit acasă, a fost iarăşi fericit, pentru că povara din inima lui a fost dată deoparte.
   Câteva zile mai târziu, mama lui a găsit maşinuţa când a adunat frunzele din grădină. Ea i-a dat-o băiatului ei pentru a vedea ce va face cu ea. Gabi s-a uitat la maşinuţă şi apoi a dus-o repede la Cristi. Nu a vrut să o păstreze nicio clipă.
   Şi în această seară, mama s-a rugat cu băiatul ei. Ei I-au mulţumit Domnului Isus încă o dată că El l-a iertat pe Gabi şi l-a făcut iarăşi fericit.

Cum văd?


   Vezi cu ochii. Dumnezeu ţi-a dat doi ochi, care sunt ca două minunate ferestre mici, care se autoreglează. Dacă este prea multă lumină, ei se închid puţin; dacă lumina este slabă, ei se deschid larg, ca să poată intra mai multă lumină.
   Ai doi ochi pentru a vedea lucrurile mai clar. Când vezi cu amândoi ochii, ai două imagini ale aceluiaşi lucru, iar creierul tău le transformă într-o singură imagine clară.
   Ştii pentru ce sunt lacrimile? Ele spală praful de pe micile tale ferestre. De fiecare dată când clipeşti, două lacrimi vin să-ţi spele ochii. Asta  îţi face ochii atât de strălucitori ca cerul albastru de după ploaie.
   Unele lucruri ca microbii care îţi intră în corp ca să te facă bolnav sunt prea mici pentru a-i vedea. De aceea trebuie să mănânci numai mâncare curată. Doctorii văd microbii printr-o sticlă care măreşte, numită microscop. Unele lucruri, ca stelele, sunt prea departe ca să le vezi. Dacă însă te uiţi printr-un telescop, vei putea vedea multe lucruri îndepărtate. Dacă ochii nu-ţi sunt prea buni, poţi purta ochelari care să te ajute să vezi mai bine.
   Sunt mulţi oameni care au ochi foarte buni, dar nu văd lucrurile minunate făcute de Dumnezeu. Trec pe lângă un pom ale cărui frunze verzi şi galbene joacă în lumina soarelui şi nu le observă. Ei nu văd minunatele flori care cresc lângă drum.

duminică

„Aduce afară interiorul”


   Într-o seară, un tânăr negru a venit alergând cu Noul Testament în mână la misionar. Avea respiraţia întretăiată când l-a întrebat pe misionar:
   - Spune, au ştiut bărbaţii sfinţi care au scris această carte că există pe pământ africani?
   - De ce îmi pui o asemenea întrebare? a spus mirat misionarul.
   - Am discutat în sat la noi despre acest lucru, a explicat băiatul. Cred că ei au ştiut, pentru că în această carte este scrisă o întreagă listă de păcate care se află în inima fiecărui african. De aceea mulţi din satul nostru nu mai voiesc să asculte când le citesc din ea. Ei au spus: „Cartea aduce afară interiorul nostru.”
   - Dragă prietene, a răspuns misionarul, să nu crezi că inima mea arată altfel decât a ta sau inimile altor oameni. În noi toţi locuieşte păcatul. De aceea citim în Evrei 4, versetul 12: „Căci Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două tăişuri: pătrunde până acolo că desparte sufletul şi duhul, încheieturile şi măduva, judecă simţirile şi gândurile inimii. Nicio făptură nu este ascunsă de El, ci totul este gol şi descoperit înaintea ochilor Aceluia cu care avem a face.”

   Nu este plăcut, dar este vindecător pentru inima mândră a omului, dacă se recunoaşte astfel în lumina Cuvântului lui Dumnezeu. Dar cum poate fi mântuit un om? Şi despre aceasta Cuvântul lui Dumnezeu ne dă un răspuns clar: „O, adevărat şi cu totul vrednic de primit este cuvântul care zice: Hristos Isus a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi...” (1 Timotei 1.15).
   Acelaşi Cuvânt, care aduce afară interiorul nostru – întreaga noastră stare păcătoasă – ne arată şi calea mântuirii şi eliberării.
   „Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, măcar că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos (prin har sunteţi mântuiţi)” (Efeseni 2, versetele 4 şi 5).

Umbrela


   Samso, un micuţ african, a avut voie să-şi cumpere ceva de ziua lui de naştere. S-a gândit mult timp. Într-un final s-a decis pentru o umbrelă. Aceasta îl va proteja când va veni anotimpul ploios.
   Vânzătorul l-a asigurat: „Când vine ploaia, această umbrela te va menţine uscat.”
   Câteva zile mai târziu a început timpul ploios. Samso şi-a luat umbrela şi a ieşit afară, ţinând-o mândru sub braţ. Câteva clipe mai târziu era ud. S-a mirat mult. Nu spusese vânzătorul că umbrela îl va putea menţine uscat? A ţinut apoi umbrela închisă de-a curmezişul pe cap. Dar şi aşa a fost de puţin ajutor. Ploaia şiroia, iar Samso a fost în curând ud leoarcă. Oamenii de pe stradă se întorceau după el şi zâmbeau, pentru că Samso nu-şi deschidea umbrela pe o asemenea ploaie puternică.
   Deodată Samso a atins, fără să observe, un mic buton la umbrelă, şi astfel umbrela s-a deschis ca un acoperiş mare, larg şi sigur, astfel încât Samso să fie protejat de ploaie. Acum mergea mândru cu umbrela lui mare pe străzi. Putea să plouă cât voia, Samso era în siguranţă.

   Tot aşa nici ţie nu-ţi ajută la nimic dacă ai o Biblie, dar nu o citeşti. Numai dacă o foloseşti corect, citeşti în ea şi o aplici la tine personal, vei avea folos de la ea.
   Citeşte Biblia! Citeşte-o regulat! Crede şi ascultă cuvintele ei, căci este Cuvântul lui Dumnezeu. Făcând aşa, vei avea o mare binecuvântare.

marți

Păunul şi privighetoarea


   Doamna secretară Steiner a rămas văduvă deja la vârsta de 30 de ani, şi, deoarece pensia ei mică nu îi ajungea să trăiască ea şi fiica ei Agnes, a deschis un atelier de călcat rufe, care curând a fost foarte cunoscut şi i-a asigurat existenţa zilnică. Raza ei de bucurie în zilele triste era fiica ei Agnes, care de la an la an devenea tot mai îndemânatică. Mama se bucura văzând râvna ei de a învăţa. Ea era şi preferata învăţătorilor şi în clasă ocupa întotdeauna unul dintre primele locuri. Astfel, la vârsta de doisprezece ani a putut să meargă la şcoala de fete superioară şi urma să devină cândva învăţătoare. Cărţile erau pentru ea mult mai frumoase şi mai interesante decât cele mai frumoase rufe.
   Într-o zi frumoasă de vară urma să aibă loc o excursie de o zi a elevelor, şi cu această ocazie urma să se viziteze un castel, al cărui proprietar, o contesă bună, a invitat fetele la o sărbătoare în grădină, căci şi fiica ei era în aceeaşi clasă cu ele. Ah, cât de mult s-au bucurat fetele de această excursie cu săptămâni înainte şi nu mai puţin Agnes, a cărei muncă zilnică era monotonă şi obositoare! Căci aproape în toate orele ei libere trebuia s-o ajute pe mama ei la călcatul rufelor sau la distribuirea lor.
   Dar într-o zi a venit acasă de la şcoală foarte supărată şi deprimată. „Ce s-a întâmplat, copila mea?” a întrebat mama. „Nu vreau să particip la excursie”, a răspuns ea. „Şi de ce nu vrei?” a vrut să afle mama. „Deoarece toate celelalte fete au haine albe, iar eu trebuie să îmbrac pe cele închise la culoare”, a zis Agnes. „Dar, draga mea copilă”, a replicat mama, „tu ştii bine că nu pot să-ţi procur o haină albă pentru acest eveniment deosebit. Eu trebuie să economisesc şi pentru pregătirea ta viitoare.” Însă aceste cuvinte nu au fost convingătoare pentru Agnes şi indispusă a început să-şi facă lecţiile. Ca s-o învioreze puţin, mama a făcut seara o plimbare cu ea prin oraş. Au ajuns la o curte cu găini, în care un păun se plimba ţanţoş printre ele. Agnes a admirat penajul lui strălucitor, însă s-a speriat când el a scos un strigăt urât. Drumul lor a mers în continuare printr-o pădurice , în care o privighetoare lăsa să răsune glasul ei plăcut. Dar cât de neînsemnată arăta pasărea! Cu toate acestea, Agnes s-a bucurat de ea, căci ea însăşi era o cântăreaţă bună. „Care îţi place cel mai mult”, a întrebat-o mama, „păunul sau privighetoarea?” - „Privighetoarea”, a răspuns ea. „Aşa să fii tu în excursia voastră, privighetoarea vioaie”, a îndemnat-o mama. „Îţi voi călca rochia închisă la culoare şi o voi împodobi cu o manşetă colorată, aşa că vei putea arăta bine îmbrăcată cu ea.”
   Acum Agnes era din nou mulţumită, şi excursia a decurs în cele mai bune condiţii pe o vreme minunată. La serbarea din grădină, Agnes a avut voie să spună o poezie, care a plăcut foarte mult contesei. „Deoarece tu reciţi aşa de frumos”, i-a zis ea prieteneşte, „poţi să-mi cânţi şi un cântecel.” Agnes a cântat vioi cu vocea ei cristalină: „Păsărică pe pom înalt”. „Ei, tu cânţi ca o privighetoare”, a spus doamna amabilă. „Pentru aceasta meriţi o amintire deosebită a zilei de astăzi”; şi astfel ea i-a dăruit o broşă mică de aur, care a împodobit foarte frumos rochia ei gri. Îţi poţi imagina cât de satisfăcută şi mulţumită s-a întors Agnes seara la mama ei.