sâmbătă

CUM AU PĂRĂSIT EGIPTUL



- Mama, zise David într-o seară când se aşeză lângă ea, de unde sunt aceste brăţări şi coliere pe care am văzut că le-ai purtat astăzi, pentru că noi nu avem aur în râurile şi dealurile noastre, după cum mi-ai povestit că se află în ţările îndepărtate?
În ziua aceea fusese un ospăţ mare în casa lui Işai, iar mama lui, în aşteptarea oaspeţilor, îşi îmbrăcase cele mai bune haine şi îşi pusese nişte brăţări ce îi încolăceau braţele ca nişte şerpi, iar în jurul gâtului îşi puse un colier de aur cu trei şiruri, bătut cu diamante.
- Aceste bijuterii, Davide, zise ea, sunt foarte vechi şi aparţin familiei mele de mulţi, mulţi ani de zile. Ele sunt făcute în Egipt, ţara care se întinde spre miază-zi, la o depărtare de mai multe zile de călătorie. Podoabele acestea aparţineau poporului egiptean şi vreau să-ţi spun cum am ajuns să le posedăm.
Odinioară, poporul nostru trăia în Egipt. Ei au fost sclavi în ţara aceea şi trebuiau să facă mereu cărămizi şi să clădească palate mari şi multe temple. Dar în toate acele zile de sclavie grea, ei sperau că va veni ziua când vor fi din nou liberi să părăsească Egiptul şi să se întoarcă în ţara de unde veniseră strămoşii lor acolo şi în care trăim noi acum. Dar trecură ani după ani, stăpânii îi tratau din ce în ce mai crud, iar speranţa scăpării li se părea departe cât veşnicia. Erau prea folositori egiptenilor, ca să le dea libertatea, iar ei nu aveau pe nimeni care să-i conducă spre fosta patrie.
În cele din urmă veni un an în care mari şi curioase nenorociri s-au abătut asupra egiptenilor, iar în poporul nostru a apărut un conducător, care se numea Moise. Timp îndelungat el trăise departe de Egipt, dar acum se întorsese. Dumnezeu l-a căutat în locurile unde el păştea oile. Dumnezeu l-a trimis la faraon, ca să-i vorbească pentru eliberarea fraţilor lui. Îndată ce s-a întors, a făcut un lucru îndrăzneț. S-a dus la palatul regal şi i-a cerut regelui să-i lase pe evrei să se întoarcă în ţara de unde veniseră strămoşii lor. La început, apelul lui a rămas fără succes; regele nu a vrut să accepte plecarea acestor sute de mii de oamenii atât de folositori lui.
Dar, după cum ţi-am spus, lucruri teribile au început să se întâmple unul după altul în Egipt. Întâi de toate, peştii din marele râu au murit, iar râurile mai mici erau pline cu peşte mort. Egiptenii erau foarte obişnuiţi să mănânce peşte, iar acum nu mai aveau de unde mânca. Apoi, din râuri şi din mlaştini au ieşit milioane de broaşte care pătrundeau pretutindeni, pe străzi, intrau pe uşile caselor, în bucătării, în vase, în dormitoare şi chiar în paturi. Oriunde mergeau egiptenii, se aflau broaşte; nicăieri nu puteau scăpa de ele.
După un timp, broaştele au murit; iar după aceea au început să apară roiuri de țânțari. Aceştia îi înţepau pe locuitori, zi şi noapte, fără încetare. Egiptenii au început să se înspăimânte de această plagă.
Apoi a venit ceva şi mai rău. Înţepăturile țânțarilor au făcut atât în pielea oamenilor, cât şi a vitelor o mulţime de bube şi buboaie urâte. Vacile şi oile au murit în mare număr. Într-o zi s-a abătut peste ţară o mare furtună, cu tunete, trăsnete şi grindină mare, cum n-a mai fost niciodată, iar ploaia şi piatra au distrus inul care creştea pe holde, astfel că toată recolta a fost distrusă. Câteva săptămâni mai târziu, a apărut un roi mare de lăcuste. Grâul era aproape de copt, iar copacii erau încărcaţi cu fructe aproape coapte. În câteva minute, toate firicelele de iarbă şi spicele de grâu au fost distruse şi nicio frunză nu a mai rămas pe copaci; lăcustele mâncaseră tot ce au găsit pe câmp şi în livezi.
Egiptenii se înspăimântară şi mai tare, dar necazuri şi mai mari îi aşteptau. Un vânt dinspre miază-zi şi apus a îndepărtat lăcustele, dar acelaşi vânt a adus cu el nori grei de nisip din pustiu. Cerul s-a întunecat atât de tare, încât la amiază era tot atât de întuneric ca şi la miezul nopţii. Era imposibil să se lucreze. Oamenii nu vedeau să umble pe străzi. Praful îi îneca şi fiecare încerca să ajungă cât mai curând la casa lui. Dar nici acolo nu puteau scăpa de praf, fiindcă năvălea pe uşă şi se strecura prin cea mai mică crăpătură.
Nimeni nu mai văzuse atâtea nenorociri venite una după alta şi totuşi cea din urmă şi cea mai teribilă încă nu venise. Într-o noapte, îngerul Domnului a lovit copiii egiptenilor şi nu era casă în toată ţara, în care să nu fi murit vreun copil, şi anume primul născut. De data aceasta, egiptenii au fost siguri că toate aceste suferinţe au venit pe capul lor, pentru că ţineau poporul nostru ca sclavi ai lor şi le era teamă, ca nu cumva ceva şi mai rău să li se întâmple, dacă nu îi vor lăsa să plece.
Îşi puseră în gând să nu-i mai lase pe evrei să stea ca sclavi în mijlocul lor nici măcar o zi. În loc să-i mai oprească, acum ei erau aceia care îi sileau pe evrei să plece cât mai repede posibil, ca să scape de ei. Îi încărcară cu tot felul de podoabe de aur şi de pietre scumpe şi erau în stare să dea orice, numai să vadă pe ultimul evreu părăsind Egiptul, pentru că vedeau în evrei cauza necazurilor pe care le înduraseră.
- În felul acesta, Davide, am ajuns să port aceste brăţări şi coliere de aur. Ele fac parte din comoara pe care egiptenii au dat-o femeilor din familia mea, atunci când ele au părăsit Egiptul. Lucrul acesta s-a întâmplat demult de tot, dar fiecare mamă le-a păstrat pentru fiica ei; mama mi le-a dat mie şi, când mă uit la ele, nu mă gândesc ce frumoase sunt, ci îmi aduc aminte de eliberarea din sclavie a poporului nostru. Dar plecarea evreilor din Egipt a fost numai începutul eliberării. Abia după ani de zile, ei au fost în stare să se aşeze aici unde locuim noi astăzi. Până să ajungă aici, multe şi minunate lucruri li s-au mai întâmplat, pe care am să ţi le povestesc într-o zi.

Blândețea



   Dorin a pictat peretele camerei. El a primit de la mama lui o palmă. Acum era mânios și dădea cu picioarele în ușă. – Desigur, și tu te superi uneori la fel, chiar dacă ai fost pedepsit pe drept.

   Oamenii L-au ocărât pe Domnul Isus. Ei L-au scuipat în față, L-au bătut și L-au omorât. El a fost nevinovat, totuși nu S-a apărat. – El a tăcut liniștit. El a fost blând. De ce nu se găsește în noi această blândețe? Pentru că noi vrem să ne impunem voința noastră, iar, dacă nu reușim, devenim mânioși și răi. Domnul Isus a făcut întotdeauna voia lui Dumnezeu, chiar și atunci când a trebuit să sufere. Dacă Îi faci Domnului Isus mult loc în inima ta, atunci poți și tu să fii blând ca El.

joi

Unde eram înainte de-a fi fost născut?



   Nu ai fost nicăieri. Până când Dumnezeu n-a pus viață în acea sămânță din care ai crescut, tu nu ai fost nicăieri. După ce ai fost născut, ai devenit o persoană vie. Și vei fi întotdeauna o persoană vie, chiar dacă vei muri, pentru că, dacă ești un copil al lui Dumnezeu, când vei muri, sufletul tău se va duce la Dumnezeu care l-a creat.
   Orice ființă sau persoană vie are un început. Chiar și animalele cele mai mici au un început. Și ele au fost născute într-un fel asemănător cu tine. Ele sunt vii, dar ele nu au suflet cum ai tu. Copacii și florile sunt vii, dar nici ele nu au suflet. Numai oamenii au suflet. Când moare cățelușul tău, viața pleacă din el și, după ce este îngropat, nu ai să-l mai vezi niciodată.
   Toate ființele și persoanele vii au început să fie atunci când Dumnezeu le-a creat. Este însă o persoană care nu s-a născut niciodată, care nu are niciun început. Această Persoană este Dumnezeu. El a existat dintotdeauna, chiar înainte de-a fi lumea. Și El va rămâne, chiar dacă lumea aceasta va trece.

Toschiko



   Toschiko trăia în îndepărtata Japonie. Întreaga ei familie slujea idolilor. În timpul săptămânii, Toschiko mergea la școală, iar duminica o ajuta pe mama la lucrările casnice. Ea nu cunoștea însemnătatea slujbei adevărate pentru Dumnezeu, pentru că nu auzise niciodată despre Domnul Isus și lucrarea Sa de mântuire, făcută la Golgota.
   Într-o duminică după-masa, când Toschiko și-a terminat treaba, a făcut o plimbare pe străzile orașului. La ușa unei case a văzut o mulțime de papuci de copii. În Japonia se obișnuiește ca înainte de a intra într-o casă să te descalți.
   Toschiko a rămas uimită: Ce puteau să facă așa mulți copii în acea casă? Hotărâtă s-a descălțat și a intrat în casă. Era o școală duminicală. S-a cântat o cântare, s-a spus o rugăciune, iar apoi Toschiko a auzit istorisirea despre un orb, ai cărui ochi au fost deschiși prin cuvântul unui Om minunat, care se numea Isus.
   Toate acestea erau așa de noi și așa de interesante pentru Toschiko, încât de atunci înainte a venit regulat la școala duminicală, pentru a auzi mai multe. Într-un final a crezut în Dumnezeul cel viu și adevărat și în Fiul Său, Domnul Isus. Dar nu era foarte sigură, dacă ea era mântuită. Îi lipsea siguranța mântuirii.
   Totuși, Toschiko și-a dorit ca și familia ei să audă Vestea cea bună. Mult timp l-a rugat pe tatăl ei să vină la vestirea Evangheliei, care se ținea tot în casa pentru școala duminicală, dar degeaba. Dar ea a continuat să se roage cu stăruință pentru întreaga ei familie. Tatăl s-a decis apoi să asculte Cuvântul lui Dumnezeu și în curând a fost mântuit. Și frații ei mergeau împreună cu ea la școala duminicală și unul după altul L-au primit pe Domnul Isus ca Mântuitor al lor.
   Mama mult prea ocupată a fost vizitată deseori de câțiva creștini, iar curând a sosit și ziua fericită, când și ea s-a îndepărtat de slujba la idoli și a aparținut Domnului Isus. Și odată cu ea a putut și Toschiko să înțeleagă că Mântuitorul a murit și pentru păcatele ei. Ea trebuia doar să accepte acest lucru în credință. Ce mulțumitoare era acum!
   Doar bunica mai ținea mult, spre marea durere a lui Toschiko, la slujba idolilor. Dar după ce a observat marea schimbare în viața copiilor și a nepoților ei, a venit și ea la crucea de la Golgota și a acceptat ca păcatele vieții ei să fie spălate de sângele Domnului Isus.
   Apoi Toschiko s-a gândit la colegii ei de școală. Dumnezeu a răspuns la rugăciunile ei, iar unii au fost mântuiți.

Ești și tu îngrijorat de mântuirea sufletului tău nemuritor?
Ești și tu pentru alții un indicator spre Mântuitorul?

luni

„Ne putem ruga”



   O tânără îngrijitoare dintr-un spital american a istorisit următoarea întâmplare:

   Era rândul meu în sala de operații. Un chirurg renumit avea de tratat un caz foarte dificil, iar mai mulți doctori erau prezenți la operație. Când pacientul s-a aflat pe masa de operație și anestezistul trebuia să înceapă, chirurgul a întrebat-o pe sora-șefă:
   - Avem tot ce ne-ar trebui la îndemână – sau ar mai putea fi făcut ceva în interesul bolnavului înainte de a începe operația?
   Atât răspunsul sorei, cât și al altor asistente a fost:
   - Putem începe. Pentru toate s-a purtat de grijă. Nimic n-a fost uitat.
   Chirurgul s-a gândit puțin, apoi a spus cu glas calm și hotărât:
   - Ceva putem totuși să mai facem: Ne putem ruga. Și astfel, toți am stat în jurul mesei de operație cu capetele plecate, iar chirurgul l-a încredințat, în puține cuvinte, pe pacient în mâna lui Dumnezeu, dar și pe el însuși și pe fiecare în parte dintre cei prezenți. Operația a reușit.
   Atât timp cât voi trăi, nu voi uita această clipă, a spus tânăra soră. Chirurgul a simțit dependența sa de Dumnezeu și nu s-a rușinat să caute ajutor la Dumnezeu.