marți

Pompeii



   La școală probabil ați auzit de Pompeii, orașul care a fost nimicit la izbucnirea vulcanului Vezuviu. Pompeii a fost acoperit de lavă și mii de oameni au murit.
   Se poate vedea acolo până astăzi cum au trăit locuitorii orașului la momentul izbucnirii vulcanului. Casele lor, comorile lor, străzile și clădirile lor au fost dezgropate.
   Oare unii dintre ei ar fi trăit altfel dacă ar fi știut că urmele vieții lor vor fi conservate până în timpul nostru?
   Isus Hristos va reveni curând. Aceasta ne promite El în Cuvântul Său.
   Ce ar fi dacă ar veni astăzi? Ești pregătit pentru venirea Sa? Dacă crezi în Domnul Isus ca Mântuitor al tău, atunci El îți iartă tot ce ai făcut rău. Ce bucurie atunci când El va reveni!

luni

CUM AU ÎNCEPUT LUCRURILE



- Bunicule, întrebă Beni într-o zi, cum au început lucrurile?
- Ce fel de lucruri? îl întrebă la rândul său bătrânul.
- O, tot felul de lucruri văzute şi nevăzute: soarele şi luna, iarba, păsările şi animalele. Ne-ai povestit despre soarta oamenilor, dar Dina şi eu am dori să ştim cum au luat ei fiinţă. A fost un timp când nu era nimeni pe pământ şi cum s-a născut ceva din nimic?
- Dragul meu Beni, răspunse bunicul, mi-ai pus nişte întrebări la care nu sunt în stare să-ţi răspund nici dacă aş mai trăi încă o dată atât cât am trăit. Apoi nu cred că există vreun om, oricât de învăţat, oricât de înţelept ar fi el, care să vă poată da un răspuns sigur la tot ceea ce doriţi voi să știți. Dar este bine să pui întrebări, chiar dacă nu găseşti pe cineva care să-ţi poată răspunde la ele. Pentru că atunci când pui întrebări, dovedeşti că eşti mai mult decât o capră sau o pisică. Ele nu pun întrebări, este drept, pentru că nu pot vorbi, şi nu pot vorbi poate, pentru că nu pot gândi şi judeca. Dar prima şi poate cea mai bună persoană căreia îi poţi pune întrebări, eşti tu însuţi: pentru că întrebându-te pe tine însuţi, înveţi să gândești, şi numai atunci când nu poţi găsi un răspuns, trebuie să întrebi pe cineva care cunoaşte mai multe decât tine. Ţineţi minte că veţi întâlni unele lucruri la care nu veţi putea răspunde.
Beni şi Dina se uitau unul la altul miraţi, în timp ce bunicul lor se plimba povestind. Cu greu înţelegeau ce voia să zică bătrânul şi se gândeau că îşi vorbeşte mai mult lui însuşi decât lor. Poate că era chiar aşa, fiindcă se opri deodată.
- De fapt, zise el, toate acestea sunt lucruri puţin prea grele pentru voi, nu-i aşa? Dar ceea ce vreau să spun, este că nu pot să răspund la toate întrebările voastre. Singurul lucru ce îl pot face, este să vă spun câteva din povestirile care le-am auzit de la mama mea, care mi-a spus despre ceea ce a auzit şi ea şi ce au crezut alţii.
Oamenii întotdeauna şi-au pus întrebările acestea, cred, de când au început să-şi întrebuinţeze ochii şi mintea. Primul lucru poate, la care s-au gândit, a fost că înainte de orice şi mai presus de toate este Dumnezeu şi aveau diferite concepţii despre El, unele adevărate, altele greşite; unele bune, altele rele; chiar aşa cum a ajuns Avraam să aibă o concepție cu totul diferită de cea a vecinilor săi. Dar toţi erau de acord că există un Dumnezeu.
Al doilea lucru este că Dumnezeu a făcut lumea. Întâi de toate, Dumnezeu trebuie să fi făcut lumina, pentru că fără lumină nu poţi vedea nimic şi nu poţi lucra nimic, şi fiindcă Dumnezeu este atotputernic, a fost nevoie numai să spună o vorbă, şi ceea ce a ordonat, s-a făcut. Dumnezeu a poruncit să se facă lumină şi lumină s-a făcut; aşa mi-aduc aminte că îmi spunea mama. Astfel se făcu ziua şi zilei îi urmă noaptea.
Ce a urmat apoi? Aceşti oameni de odinioară s-au gândit mai departe şi au privit cerul. Din înălţimea cerului vedeau venind ploaia, iar jos vedeau apa mării despărţite una de cealaltă. De aceea, ziceau ei, al doilea lucru pe care l-a făcut Dumnezeu a fost să despartă apele cerului de apa mării şi să nu lase ca apele cerului să se reverse deodată, aşa cum s-ar întâmpla dacă fundul găleţii, cu care tu şi Dina aduceţi apă de la fântână, ar cădea.
După aceasta, Dumnezeu a despărţit pământul de apele mărilor. Pe pământ făcu să crească iarbă bogată, vegetale, grâu şi pomi roditori.
Au privit apoi din nou în jurul lor, la râuri şi la copaci. În râuri văzură peşti, pe nisip crocodili, iar în copaci păsări, care cântau şi zburau vesele. Mai târziu văzură tot felul de animale mari şi mici, vaci, oi, capre, iar jos în ţărână se târau viermi, şerpi şi șopârle. Fiindcă nici una dintre aceste vieţuitoare nu crescuse întâmplător, ei se gândiră iarăși, că numai Dumnezeu le-a putut face; şi El le-a făcut.
În cele din urmă, s-au privit pe ei înşişi, bărbaţi şi femei, şi desigur că numai Dumnezeu i-a creat şi pe ei; şi fiindcă un bărbat era mai tare decât o femeie, bărbatul a fost făcut întâi, pentru ca să fie în stare să ocrotească şi să sprijine femeia.
În toate explicaţiile acestea ale oamenilor de odinioară, se vede credinţa că Dumnezeu a făcut toate lucrurile în ordine bună, după un plan bun. Ar fi greşit dacă ar fi făcut animalele şi pe oameni înainte de a fi avut ce să mănânce, înainte de a fi făcut iarba, grâul şi pomii roditori, tot aşa, nici iarba n-ar fi putut creşte dacă n-ar fi fost făcute soarele şi râurile. Din tot ce vedeau în jurul lor, ei cugetau că Dumnezeu nu era numai iubitor şi bun, dându-le hrana de toate zilele, ci că avea un plan în tot ce a făcut. Aşa a fost.

sâmbătă

Cinsteşte pe părinţi – Cât timp?



   „Cât timp trebuie să cinstesc pe părinţii mei?” Aceasta este o întrebare pe care o pune ici şi colo câte un copil. Şi tu, drag cititor, eşti poate nedumerit.
   Bunul Dumnezeu spune El Însuşi;
   „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, pentru ca să ţi se lungească zilele în ţara, pe care ţi-o dă Domnul, Dumnezeul tău.”

   Răspunsul este simplu: trebuie să cinstim pe părinţii noştri atât timp cât locuim în ţara dăruită, adică atât timp cât trăim aici pe pământ! Acest lucru este valabil şi după moartea părinţilor.

   De ce a dat Dumnezeu această poruncă? Pentru ca noi să putem alege între binecuvântare şi blestem. Dar Dumnezeu vrea să te vadă fericit şi în bunăstare. Cinstirea părinţilor este de asemenea cea mai bună reţetă pentru a ajunge la o vârstă înaintată.

   Cum se cinstesc părinţii? Cel mai simplu este prin ascultare. Adesea au dorinţe pe care nu le spun nimănui cu plăcere. Ei au învăţat să renunţe şi mai întâi să împlinească dorinţele copiilor.
   Cât de adesea cârpeşte ciorapii o mamă grijulie până noaptea târziu! Sau cârpeşte pantalonii lui Ionel care i-a rupt când a alunecat din măr; sau spală fusta Mariei care a a murdărit-o când a alunecat. Toate acestea mama iubitoare le remediază, şi adesea tocmai când copiii dorm dulce!
   Mama este adesea seara ultima care mege la culcare şi dimineaţa iarăşi prima care se trezeşte. Copiii vin la masa pusă şi uneori mai au şi toane rele. Poate ceva nu le este pe plac.

   Drag copil, le-ai mulţumit părinţilor tăi pentru toate străduinţele lor pentru tine? Poate ai putea să pregăteşti o dată mâncarea de dimineaţa şi să faci lucrările pe care le poţi face. Şi ai văzut că oamenilor mai în vârstă nu le place să meargă singuri pe stradă? Ai putea să însoţeşti pe mama sau pe tatăl tău şi să nu gândeşti că tu ar trebui să faci doar activităţile tale plăcute.

   Vezi în această imagine cum acest tânăr sprijină şi conduce pe mama sa gârbovită? El nu se ruşinează să aibă o asemenea mamă, cum mulţi, din păcate, fac. El ştie că ea adesea l-a supravegheat în timp de boală, şi este mulţumitor că ea s-a rugat pentru el. Şi pedepsele le vede acum ca foarte preţioase, căci altfel ar fi ajuns poate într-o instituţie de educaţie. Ea are cocoaşa de la munca grea pe care a făcut-o tocmai pentru el.

   Un fiu înţelept a spus:
   „Nu batjocori defectele tatălui tău; căci nu este spre cinstea ta. Căci cinstirea tatălui este propria ta cinste, şi dispreţuirea mamei este spre propria ta ruşine.”

   Mulţi copii vor însă să ştie mai bine decât părinţii şi fac ce vor ei. Dar greşesc!
   Da, unii îndrăznesc să vorbească obraznic cu mama şi să se certe cu ea. Sora mea mi-a povestit de o fiică, ce era foarte rea cu mama ei. Tata murise, şi de aceea sora mea le ajuta în timpul şcolii la munca agricolă. Fiica spunea că mama nu o putea suporta şi că va primi o parte mai mică de moştenire. Ca urmare, mama trebuia să audă porecle înjositoare de la ea.
   Odată plantau cartofi, iar fiica i-a spus în supărare mamei:
   - Din cartofii tăi pe care îi pui vor ieşi numai schilozi.
   Cu un ton liniştit, mama i-a răspuns:
   - Vezi ca să nu fie cândva schilozi copiii tăi!
   Nu a trecut mult timp aşa cu obrăzniciile. Fiica s-a căsătorit şi a plecat. Primul ei copil este un sărman băiat. Astăzi are aproximativ zece ani şi nu poate merge singur. De asemenea nu poate să vorbească, decât să scoată câteva sunete.
   - Ce părere aveţi, copii, se gândeşte mama tânără la cuvintele fatale când trebuie să-l schimbe pe băiatul ei de 10 ani?
   Ea a avut şi alţi copii, care au murit curând. Dumnezeu a permis aşa. Sigur, că El ar fi putut să transforme necazul familiei în bucurie, dacă mama tânără s-ar fi întors la Dumnezeu şi s-ar fi împăcat cu mama ei.
   Dragi copii, să-i iubim pe părinţii noştri şi să-i cinstim, indiferent că îi mai avem sau nu!

   „Copii, ascultaţi în Domnul de părinţii voştri, căci este drept.” Efeseni 6.1
   „Pe ochiul care îşi bate joc de tatăl său şi nesocoteşte ascultarea de mamă, îl vor scobi corbii de la pârâu şi îl vor mânca puii de vultur.” Proverbe 30.17

Urmările unei minciuni



   Era într-o dimineaţă frumoasă de duminică, când un predicator a fost chemat să viziteze pe un tânăr care se afla într-un mare necaz sufletesc. Predicatorul l-a urmat imediat pe trimis, cotind de pe o stradă pe alta, până când în sfârşit au ajuns la închisoarea oraşului.
   Aici, amândoi au intrat în curte, unde paznicul închisorii le deschise uşa mare, din fier şi îi lăsă să intre în clădirea înspăimântătoare. Apoi deschise o altă uşă mai mică, care imediat ce a intrat predicatorul se închise în balamalele grele, din fier; de asemenea a fost tras zăvorul.
   În această celulă stătea un tânăr de aproximativ 20 de ani. Predicatorul a fost uimit să întâlnească un asemenea tânăr în acest loc. Cel din urmă începu imediat să vorbească şi spuse:
   - Am ascultat azi-dimineaţă sunetele ceremonioase ale clopotului de la biserică în timp ce mi-am amintit cu mare durere sufletească de timpul de odinioară, când eram un elev voios la şcoala duminicală, ceea ce mi se pare că nici nu a fost de foarte mult timp. Dacă aş fi continuat să merg la şcoala duminicală, nu aş fi ajuns niciodată aici. Dar am spus mamei mele o minciună; şi asta s-a întâmplat aşa:
   Într-o duminică dimineaţa a venit un băiat din vecini la mine şi m-a rugat să merg cu el la pescuit. Mama a auzit şi mi-a spus să nu merg cu el, să merg la şcoala duminicală. Dar eu am înşelat-o pe mama, şi în loc să merg la şcoala duminicală, l-am însoţit pe celălalt băiat la apă pentru a pescui.
   După cunoştinţa mea, a fost pentru prima dată când am minţit-o pe mama. O, dacă ar fi fost ultima dată! - Dar, din contră! De atunci înainte a devenit o obişnuinţă să o mint pe mama cu orice prilej, până am fost aşa de păcătos, încât am pierdut orice plăcere de şcoala duminicală şi astfel şi dragostea faţă de mama.
   Aşa a mers mai departe; am început să beau vin şi rachiu, şi sub influenţa băuturilor ameţitoare am făcut fapta rea din cauza căreia trebuie să stau după lacăt şi zăvor.

   Cititori tineri, gândiţi-vă unde a dus o singură minciună pe acest nefericit! Tot ea l-a dus, după ce a călcat porunca „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta”, de la un păcat la altul.
   Oh, păziţi-vă de păcatul neascultării; păziţi-vă de minciuni, de profanarea duminicii, de băuturi tari! Gândiţi-vă că acestea sunt fuscele la scara spre iad!

   El dă izbândă celor fără prihană.” Proverbe 2.7
   „Tu pierzi pe cei mincinoşi.” Psalm 5.6
   „ ...toţi mincinoşii, partea lor este iazul care arde cu foc şi cu pucioasă.” Apocalipsa 21.8
   „Neprihănirea înalţă pe un popor, dar păcatul este ruşinea popoarelor.” Proverbe 14.34
   „O, adevărat şi cu totul vrednic de primit este cuvântul care zice: «Hristos Isus a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi», dintre care cel dintâi sunt eu.” 1 Timotei 1.15