Micul indicator

     - Poți să-mi arăți drumul spre gară? întrebă un domn pe un băiat.

     - Da, pot, a fost răspunsul. Dar vă pot arăta și drumul spre cer.

     - Nu mai spune! Atunci, arată-mi amândouă drumurile!

     - Dacă mergeți drept pe această stradă fără să cotiți, ajungeți direct la gară. Apoi adăugă zâmbind: Domnul Isus spune: „Eu sunt calea, adevărul și viața.“ Aceasta este calea spre cer.

     - De unde știi acest lucru, băiatul meu?

     - De la școala duminicală și din Biblia mea, a fost răspunsul prompt.

     Mărturia acestui băiat a fost pentru călătorul străin motivul să citească după mult timp din nou Biblia. Prin harul lui Dumnezeu, L-a găsit în ea pe Domnul Isus, calea spre cer.

Isus le-a zis:

Pe cel ce vine la Mine,

nu-l voi izgoni afară.

(Ioan 6.37)

Cazuri lipsite de speranţă?

     Micuţa Anima locuia într-un sat de hinduşi în Pandschab în India de Nord. Părinţii ei era creştini şi mergeau regulat duminica la sala de misiune, ca să asculte Cuvântul lui Dumnezeu, la fel ca alţi oameni din sat. Ei erau evitaţi de ceilalţi locuitori ai satului, de câţiva erau chiar duşmăniţi pe faţă. Anima era adesea tristă din cauza lor. Ea îşi spuse: „Vreau să mă rog Domnului Isus pentru ei, ca să se întoarcă la Dumnezeu şi să fie mântuiţi!“

     Ea s-a rugat mult timp cu credincioşie şi fără încetare pentru aceşti oameni. În rochia ei ţinea ascunsă o foaie de hârtie, pe care scrisese numele mai multor oameni. Dar toate rugăciunile ei rămâneau fără niciun rezultat.

     Într-o zi se îmbolnăvi foarte grav. Ea stătea pe rogojina ei şi slăbea tot mai mult, dar se ruga cu credincioşie mai departe. Bileţelul cu numele îl păstra acum sub pernă.

     Sosi ziua când Dumnezeu o luă la El. Când mama ei rulă plângând salteaua, găsi lista Animei.

     „Ce este aceasta?“ îl întrebă mirată pe soţul ei. El dădu nedumerit din cap, căci nici el nu ştia citi. „Trebuie să-i arătăm misionarului, când vine“, hotărî el.

     Cu mare uimire, misionarul se uită la mica listă cu numele. El îi cunoştea pe toţi, iar în ochii săi toţi erau „cazuri lipsite de speranţă“. De ce s-a preocupat fetiţa în gândurile ei tocmai cu aceşti oameni? El a păstrat cu grijă lista Animei.

     Trecuseră trei luni, iar misionarul pregătea o evanghelizare în satul Animei. Când sosi timpul, mulţi au venit la adunarea de evanghelizare şi conştiinţa multor ascultători a fost trezită. Misionarul observă cu bucurie că Dumnezeu a lucrat în mod deosebit tocmai printre aceia care se aflau pe lista Animei. Scotea mereu lista Animei şi citea numele. Adânc mişcat observă că aceşti oameni au venit la credinţa în Domnul Isus aproape exact în ordinea în care au fost scrise numele lor pe bileţel. Doar doi dintre aceia pentru care fetiţa se rugase continuu şi cu credincioşie refuzară la început vestea bună. Mulţi credincioşi s-au rugat mai departe la Dumnezeu pentru mântuirea lor, iar înainte ca evanghelizarea să ia sfârşit, şi ei au aparţinut de cei întorşi la Dumnezeu.

„Noi dar, suntem trimişi împuterniciţi ai lui Hristos.“

2 Corinteni 5.20

Un băiat de ispravă

     Vasilică era copilul unor părinți săraci, dintr-un sat îndepărtat. Lângă căsuța joasă a părinților lui, locuia o bătrână, pe care o vedea des, dar cu care nu vorbise niciodată. Într-o noapte s-a năpustit peste sat un viscol năpraznic, cu ninsoare grea. Dimineața toți locuitorii din sat au văzut în jurul lor numai nămeți de zăpadă, oriîncotro s-ar fi uitat. Crivățul fusese așa de puternic, încât zăpada fusese grămădită în mormane mari și toate ușile și porțile locuitorilor erau troienite; de asemenea erau troienite și ușa și portița casei unde locuia bătrâna femeie, pe care Vasilică o cunoștea din vedere. Tatăl lui Vasilică făcuse o pârtie cu lopata și desfundase ușa casei lui, înainte de a pleca la muncă. Spre mirarea mamei lui, Vasilică a cerut o lopată, aproape tot așa de mare ca și el. Când mama lui l-a întrebat pentru ce o cere, a spus că vrea să rânească de la ușa și portița bătrânei, fiindcă ea nu avea pe nimeni care ar fi putut să o ajute în felul acesta. Însă bătrâna se apucase să facă ea însăși treaba aceasta și deschizând puțin ușa, l-a zărit pe Vasilică – băiețel de zece ani – cu lopata și mătura în mână, gata să-i facă toată treaba. Când a isprăvit lucrul din fața casei până la portiță, s-a rugat să-l lase să rânească zăpada și de jur-împrejurul casei, ca să-i fie mai ușor bătrânei, când avea nevoie de ceva din jurul casei. Acestea toate le-a făcut Vasilică nu pentru că dorea să câștige ceva, deșii părinții lui erau destul de săraci, ci fiindcă dorea să facă ce învățase din Scriptură despre un pahar cu apă rece dat unuia mai neputincios și mai nevoiaș decât el însuși.

     Sunt sigur că fapta lui Vasilică a umplut de bucurie inima Mântuitorului, care iubește cu o deosebită dragoste pe toți copilașii, băieți și fete, care doresc să facă ce spune El în Sfânta Scriptură și care prin purtarea lor iubitoare față de cei mai bătrâni, mai mici, mai săraci sau mai slabi, arată că sunt ucenicii Lui. Bătrânica a fost așa de încântată de isprava lui Vasilică, încât nu putea să-i mulțumească îndeajuns. Domnul Isus cheamă pe băieți, ca și pe fete, să-L urmeze și să-i slujească, fiind, prin aceasta, o binecuvântare și o bucurie pentru toți aceia cu care au de-a face.

     Dragi copii, sunteți voi o binecuvântare oriunde vă aflați și oriunde mergeți? Acasă, la școală, între tovarășii voștri de lucru, de joc, sunteți voi o binecuvântare și o lumină? Aduceți-vă aminte de aceste cuvinte din Cartea Sfântă: „Copilul lasă să se vadă încă din faptele lui, dacă purtarea lui va fi curată și fără prihană“ (Proverbe 20.11).

Ianuarie

Ce cald și bine e în casă,

când focul duduie de zor!...

Când este-așa de frig afară,

căldura place tuturor.

Pe dealuri e zăpadă mare,

cad fulgii, parcă-s ghiocei...

cum strălucește când e soare,

cu mii de raze și scântei!

Așa cum focul cel din sobă

căldură dă la toți mereu,

fă Doamne să-ncălzesc pe alții

cu milă și iubire, eu.

Și cum de albă e zăpada

când strălucește minunat,

fă-mi Doamne sufletul din mine

așa de alb și de curat.

A te baza pe cuvânt

     Despre evanghelistul Charles H. Spurgeon (1834-1892) cunoaștem o frumoasă povestire.

     Spurgeon a strâns odată câțiva copii în jurul lui și a vrut să le explice ce înseamnă „a crede“. A luat prețiosul lui ceas de buzunar, l-a arătat copiilor și le-a spus:

     - Cine vrea să aibă ceasul, trebuie să vină la mine. Eu i-l dăruiesc.

     Copiii priveau uimiți. Nici unul nu s-a mișcat. Se gândeau: „Vrea să ne păcălească.“

     În cameră era liniște deplină. Spurgeon ținea nemișcat ceasul.

     Dintr-o dată se ridică un băiețel. Acesta merse direct la Spurgeon și prinse repede ceasul cu amândouă mâinile. Fericitul radia de bucurie.

     Numai un băiețel s-a bazat pe cuvântul lui Spurgeon. Numai un copil. Iar ceilalți?

     Te-ai bazat tu, drag băiat, dragă fată, pe cuvântul celui mai mare Dăruitor? Ai crezut invitația lui Dumnezeu? Ai dat urmare invitației și ai venit cu păcatele tale la Domnul Isus?

„Mama“ și „acasă“

     Un domn se plimba odată pe un câmp. Pe drum a întâlnit o fetiță drăguță, care se juca cu florile pe o poiană. Micuța Ana era singură, dar se părea că nu se teme, căci cânta și făcea coronițe din păpădii.

     - A cui ești, micuțo? o întrebă el.

     - A mamei mele, răspunse ea zâmbind fericită.

     - Și unde locuiești? se interesă el din nou.

     - Acasă, domnule, replică ea cu același zâmbet fericit.

     „O“, spuse bărbatul acela prietenos mai mult pentru sine, în timp ce se îndepărta, „acestea sunt două cuvinte minunate pentru un copil – «mama» și «acasă».“

     Există alte două cuvinte care sună și mai plăcut, și ferice de aceia care pot rosti aceste cuvinte așa simplu și fericiți cum le-a rostit Ana. Aceste cuvinte sunt: „tată“ și „cer“.

     „Al cui ești tu, copile?“ și „Unde este patria ta?“ sunt două întrebări mari pentru noi toți. Dacă poți răspunde corect la aceste două întrebări, atunci ești într-adevăr un copil fericit.

     Poți într-adevăr să spui: Dumnezeu este Tatăl meu, iar cerul este patria mea?

Îl iubiți pe Dumnezeu?

     Un domn călătorea cu trenul. În compartimentul în care era el, se afla și o fetiță. Domnul, fiind un om prietenos, începu să povestească și să se joace cu ea. Când era aproape de ținta călătoriei sale și vrea să se dea jos din tren, fetița se așeză înaintea lui, îl privi cu multă seriozitate și-l întrebă:

     - Îl iubiți pe Dumnezeu?

     Domnul nostru nu răspunse nimic, și când fetița repetă întrebarea, el părăsi compartimentul, fără ca să-i răspundă. Dar întrebarea pusă de fetiță îl urmărea neîncetat, iar în tot locul pe unde umbla el, n-o putea uita nicidecum. Această întrebare nu i-a dat pace, l-a neliniștit întruna, până când a răspuns:

     - Da, Îl iubesc, pentru că El ne-a iubit mai întâi pe noi!

     Cum stăm cu întrebarea aceasta? Îl iubim noi pe Dumnezeu?

     „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca ORICINE CREDE în El, să nu piară, ci să aibă VIAȚA VEȘNICĂ“ (Ioan 3.16).

Învață-mă, Isuse

1. Învață-mă, Isuse,

Să-ți dau inima mea;

Gândiri, simțiri supuse

Să-ți fie cum vei vrea.

2. Din zorii dimineții

Și până-n înserat,

Pe drumul lung al vieții

De Tine să fiu purtat.

3. În timpul zilei iară,

În tot ce voi lucra,

Nemulțumirea piară

Stând sub privirea Ta.

4. Și seara când sosește

Și-odihnă-mi dăruiește,

Tu ruga mea primești

Și-n somn să mă păzești.

Vestea bună

     Un domn bătrân era adâncit într-o discuție cu un băiețel.

     - Mergi la școala duminicală? a întrebat domnul.

     - Da, desigur, a răspuns micuțul cu fața radiind de bucurie.

     - Ce înveți acolo?

     - Acolo ni se povestește despre cer.

     - Te gândești și peste săptămână la cer?

     - Da, deseori, a fost răspunsul.

     - Desigur, crezi că vei ajunge cândva acolo, nu?

     Micuțul șovăi o clipă.

     - Da, doresc, desigur, să ajung în cer după ce voi muri.

     - Dar cum vei ajunge în cer, prietenul meu?

     Băiețelul s-a gândit mult timp. În sfârșit a spus:

     - Cred că dacă sunt cuminte, dacă nu mint și dacă nu sunt niciodată neascultător și obraznic, atunci voi intra în cer.

     Bătrânul domn a făcut ochi mari, mirați.

     - Ești așa de cuminte? s-a minunat el. Și, într-adevăr, nu spui niciodată vreo minciună?

     - Ei bine, câteodată mint. Am mințit odată...

     - Dar atunci ești întotdeauna cuminte, nu?

     Băiețelul și-a plecat capul și a recunoscut:

     - Nu chiar întotdeauna.

     - Dar, cu siguranță, nu ești niciodată obraznic...?

     Micuțul s-a gândit o clipă și și-a adus aminte cât de mândru a fost de dimineață de noile lui cizme și cum a râs de galoșii vechi ai Mariei. Recunoscu rușinat:

     - Câtedoată sunt și obraznic.

     Atunci bătrânul domn i-a spus:

     - Dacă ești câteodată obraznic, uneori minți, alteori ești neastâmpărat, atunci nu poți intra în cer!

     Un timp nu a rostit nici unul niciun cuvânt. Dintr-o dată, ochii micuțului s-au umplut de lacrimi.

     - Nu, băiete, nu vei intra niciodată în cer, i-a explicat domnul acela bătrân, pe baza faptului că nu ai fost niciodată neascultător, pentru că spui întotdeauna adevărul și te comporți mereu frumos. Dar am o veste pentru tine, o veste foarte, foarte bună! Dumnezeul cel mare din cer a știut că tu nu poți fi întotdeauna așa cum ar trebui să fii. De aceea L-a trimis pe Fiul Său preaiubit pe pământ, pe Acela care a fost întotdeauna ascultător și a făcut ce-i plăcea lui Dumnezeu!

     - Domnul Isus, a spus micuțul.

     - Da, Domnul Isus, care a venit pe pământul nostru, care i-a ascultat întotdeauna pe părinții Săi, care nu a fost niciodată neascultător, nu a mințit, nu a fost mândru. Deoarece El a fost așa de bun și S-a lăsat pedepsit în locul tău, poți intra în cer. În toată viața Sa, El a lucrat corect, iar la cruce a strigat: „S-a isprăvit!“ Tu însuți nu-ți poți câștiga cerul; acest lucru l-a făcut Domnul Isus pentru tine. Dacă nu ne-ar fi câștigat El cerul, ușa spre slava veșnică ar fi rămas veșnic închisă pentru noi, căci nici unul dintre noi oamenii nu este vrednic să intre acolo. Dar Domnul Isus Însuși a devenit Ușa. El a spus: „Bateți și vi se va deschide!“ Nimeni nu este respins, căci El a spus: „Cine vine la Mine, nu-l voi izgoni.“

     S-a făcut din nou o pauză. Apoi bătrânul domn a continuat:

     - Dragul meu mic prieten, nu trebuie să faci nimic, numai să-L accepți pe Domnul Isus, care este Ușa. Nu vrei să-i recunoști Lui păcatele? Atunci El îți va ierta toată vina, iar tu Îi vei mulțumi pentru marea Sa dragoste.

     Băiețelul îl privea cu ochi mari pe domnul bătrân. Apoi și-a împreunat mâinile și a spus cu voce tare:

     - Da, Îi mulțumesc Domnului Isus, pentru că El a făcut totul pentru mine, ca să pot intra în cer! Ce mult m-a iubit!