vineri

Bine e când noaptea trece


Bine e când noaptea trece
Și când sari deodată drept
Să te speli cu apă rece
Și pe față și pe piept.
Ce plăcută-i fața ta
Când e albă ca o nea,
Dar mai este încă altceva...

E frumos întotdeauna
Să te poți purta curat,
Cu pantofi lucind ca luna
Și vestonul nepătat.
Și-i frumos să poți avea
O cămașă ca de nea,
Dar mai este încă altceva...

În zadar ți-e albă fața,
În zadar te porți curat,
Dacă nu-i spălată viața,
Dacă-i sufletul pătat;
Însă cine va spăla
Gândul tău și viața ta?
Numai Cel străpuns pe Golgota!




Ferice de cel cu fărădelegea iertată... (Psalm 32.1)

   Sunt iertate toate fărădelegile tale? Dacă poți să spui da, ești desigur foarte fericit.

   Dar poate te întrebi: Care fărădelegi?
   Nu ai desconsiderat adesea poruncile părinților tăi, și mult mai mult, poruncile lui Dumnezeu? Tu le cunoști: să nu minți; să nu furi; să iubești pe aproapele ca pe tine însuți; să-L cinstești pe Dumnezeu... Până acum L-ai disprețuit pe Dumnezeu, dacă nu ai acceptat Cuvântul Său!
   Du-te cu multele tale fărădelegi, cu greșelile tale, cu păcatele tale la Domnul Isus. El le iartă pe toate, dacă vii cu sinceritate la El și Îi spui Lui păcatele tale. El este bogat în iertare și te face fericit – așa de fericit, cum nu ai fost niciodată în viața ta!

   Hristos a murit pentru noi. (Romani 5.8)

Doamne, ajută-mă!


   În călătoria sa, un evanghelist a întrebat-o pe camerista din hotelul, în care înnoptase, dacă se roagă.
   - Deabia am timp să mănânc, spuse ea, cum să mai găsesc timp și de rugăciune?
   - Atunci aș dori să vă spun o rugăciune foarte scurtă. Are doar trei cuvinte: Doamne, ajută-mă! Se află în Biblie, și anume în Matei 15, versetul 25. Spuneți, vă rog, această rugăciune în fiecare dimineață și în fiecare seară. Când mă voi întoarce, voi vorbi cu dumneavoastră despre aceasta.
   Când evanghelistul poposi iarăși în acel hotel, fata nu se mai afla acolo. El îl întrebă pe administratorul hotelului, și acesta răspunse:
   - Probabil nu i-a mai plăcut aici și și-a căutat un alt loc de muncă. Dacă sunt bine informat, îngrijește acum de niște bătrâni pe strada Turnului.
   Evanghelistul o căută acolo. Ea îi povesti:
   - Această rugăciune mi-a venit mereu în minte. Curând m-am întrebat: „Ce să însemne aceste cuvinte și de ce mi-a spus acel oaspete așa de insistent să le spun regulat? Am ajuns la concluzia că Biblia ar putea să-mi dea răspunsul. Am început să citesc, iar când am început, nu mai m-am putut opri. L-am îndrăgit pe Domnul Isus, Mântuitorul meu, și Îi voi mulțumi lui Dumnezeu în veșnicie că v-a trimis la mine.“


Cinci perle prețioase


   Deja în mai multe seri am vestit Evanghelia într-un loc. Într-o dimineață ședeam în camera de zi a gazdei mele și citeam. Se auzi bătând încet la ușă, și Mary, cel mai mic copil din casă, intră în cameră. Ea se așeză plină de încredere lângă mine și apoi am vorbit împreună despre Dumnezeu și Cuvântul Său. În cursul discuției am întrebat-o:
   - Mary, dacă Domnul Isus ar veni azi după-masă, ce se va întâmpla cu tine?
   - O, explică Mary fără să ezite, eu voi merge cu El în cer!
   - Este sigur?
   - Da, nenea Vasile, foarte sigur!
   - Dar păcatele tale...?
   - Domnul Isus le-a spălat pe toate cu sângele Său.
   M-am bucurat de acest răspuns și am întrebat mai departe:
   - Deci nu te-ai speria, dacă Domnul Isus ar veni astăzi?
   - O, nu, deloc!
   - Atunci poți să-mi spui și de când sunt păcatele tale iertate?
   - De doi ani, într-o duminică seara, când ați fost aici. Un anumit verset din Biblie m-a ajutat.
   Ea a luat Biblia mea, a căutat puțin și a citit tare și clar: „Adevărat, adevărat vă spun, că cine ascultă cuvintele Mele și crede în Cel ce M-a trimis, are viața veșnică și nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viață.“ Ea arătă cu degetul spre acest verset și se uită bucuroasă la mine în timp ce explică:
   - Ați vorbit despre acest verset și ați spus că este ca un șnur cu cinci perle prețioase. Până atunci n-am fost niciodată sigură dacă sunt mântuită sau nu, dar de atunci nu mai am nicio îndoială.
   În liniște L-am lăudat pe Dumnezeu pentru dragostea Sa minunată, care Se descoperă în acest mod chiar și celor mici.

   Ce lucruri prețioase sunt cele pe care Domnul Isus le-a legat unele de altele în versetul 24 din Ioan 5, încât se aseamănă cu un șnur cu cinci perle?
Cine
1. ascultă și
2. crede Cuvântul lui Dumnezeu, Evanghelia mântuirii,
3. are viața veșnică și
4. nu vine la judecată, ci
5. a trecut din moarte la viață.

   Gândește-te: Cine are primele două lucruri din cele trei, adică face în adevăr acestea, atunci posedă și ultimele trei; aceste cinci părți sau perle nu se pot despărți unele de altele.


sâmbătă

Martie

Înmuguresc cireșii,
curând vor înflori,
și-apoi cireșe roșii
și dulci vor dărui.

Așa, Isuse Doamne,
să faci și-n viața mea,
și mugurii, și rodul
frumos în fața Ta.

Prin frunzele căzute
de fag și de stejar,
de sub zăpadă, veseli,
albi ghiocei răsar.

Isuse, dă-mi și mie
blândețe ca de miel
și alba curăție
cum are-un ghiocel.




duminică

Vedeți ce dragoste...! (1 Ioan 3.1)


   „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viața veșnică“ (Ioan 3.16).
   „ ...Hristos ne-a iubit și S-a dat pe Sine pentru noi «ca un prinos și ca o jertfă de bun miros», lui Dumnezeu“ (Efeseni 5.2).
   „ ...dragostea este tare ca moartea, și gelozia este neînduplecată ca locuința morților; jarul ei este jar de foc, o flacără a Domnului. Apele cele mari nu pot să stingă dragostea, și râurile n-ar putea s-o înece...“ (Cântarea Cântărilor 8.6-7).

Cuvântul lui Dumnezeu este viu


   William Hone a fost un cunoscut ateu. El profita de orice ocazie în prelegerile sale, pentru a vorbi cu dispreț despre Cuvântul lui Dumnezeu.
   Într-o zi s-a rătăcit într-un ținut total necunoscut lui, și deabia după câteva ore a ajuns într-un mic sat. În fața unei case sărăcăcioase dintre puținele care se aflau acolo, pe treapta casei văzu o fetiță cu o carte în poală. După ce Hone se interesă de ținta călătoriei sale, se uită în carte ca să vadă ce citea copila. Spre surprinderea lui, era un Noul Testament. Supărat, aruncă la pământ cartea:
   - Cum poți să citești o astfel de carte? spuse pe un ton batjocoritor.
   Micuța se uită surprinsă la omul distins.
   - O, domnule, răspunse ea, nu vorbiți așa despre Cuvântul lui Dumnezeu! Mama este bolnavă în pat, tata nu mai trăiește, și doar din această carte primim mângâiere și putere pentru fiecare zi!
   Aceste cuvinte simple au făcut o impresie deosebită asupra ateului. Deveni foarte gânditor. Își spuse: „Acești oameni săraci sunt în necaz, mama este bolnavă, copila este mică. Și totuși găsesc bogății în această carte, promisiuni, pentru care merită să trăiești și care par să dea și adevărată mângâiere în ceasul plecării din această lume. Dar în ce stare mă aflu eu? Ce le-aș putea oferi, ca să se bazeze pe el? Eu le iau oamenilor toată nădejdea – niciun Mântuitor – nicio slavă! Ce am eu însumi? – Nimic!“
   William Hone a început să citească Biblia. Prin harul lui Dumnezeu și-a recunoscut toată nebunia sa de a se revolta împotriva Dumnezeului celui veșnic, Creatorul cerului și al pământului. El s-a întors la Dumnezeu și a primit iertarea păcatelor și viața veșnică prin credința în lucrarea de răscumpărare împlinită de Domnul Isus pe crucea de la Golgota. Ce prețios i-a fost în continuare Cuvântul lui Dumnezeu!
   Acum, bucuria lui era să vestească oamenilor faptele mari ale lui Dumnezeu.

   Ai citit vreodată Cuvântul lui Dumnezeu în liniște, cu grijă, cu o inimă smerită, care dorește să-L cunoscă pe Dumnezeu? Recunoaște care sunt gândurile lui Dumnezeu cu privire la păcat și mântuirea păcătoșilor pierduți! El te iubește. Dorința Sa este să te mântuiască și să-ți dăruiască pentru toată veșnicia o inimă fericită.

SHABOLA



O istorisire adevărată despre un băiat din Rhodesia (Africa de Sud), care L-a primit
pe Domnul Isus, după ce a auzit istorioara despre Păstorul cel bun și oaia pierdută.

     Uac! Uac! O pasăre mare, roșie zbura des deasupra capului lui Shabola. Băiatul se trezi speriat. Din depărtare auzi zbierând o maimuță care sărea dintr-un pom într-altul. Era dis-de-dimineață în jungla din Rhodesia din Africa de Sud. Soarele pătrundea prin frunzișul des al copacilor și îi strălucea lui Shabola drept în ochi. El se sprijini pe coatele sale brune și se uită vizavi la școala de misiune. Acolo nu se mișca nimeni. Shabola se întoarse pe salteaua lui subțire și uzată. O durere străpungătoare trecu prin corpul său. Shabola gemu tare. Ieri a lucrat toată ziua cu tatăl său. Au vrut să construiască o colibă nouă. Ah, se gândea Shabola, chiar dacă coliba noastră va fi nouă, nu va fi niciodată așa de frumoasă cum este școala misiunii! Școala misiunii era curată, luminoasă și prietenoasă. De-ar putea să locuiască în școala de misiune! Oh, de-ar avea el un asemenea cămin!
     „Sus, jos, sus, jos“ - Shabola își amintea bine de mișcarea ciocanului de lemn. Iar pentru că nu avea o soră, trebuia el să îndeplinească lucrul de fată, căci în Africa fetele și femeile lucrează foarte greu. Cum îl mai dureau mușchii de la manevrarea ciocanului de lemn! Când a căzut ciocanul pe degetele piciorului său gol, a zbierat de durere. Toată ziua a pisat podeaua pentru coliba lor nouă. De aceea a trebuit să lipsească de la școală. Astăzi nimic nu putea să-l oprească pe Shabola să viziteze școala, nici chiar mădularele lui dureroase.


     După ce a mâncat mămăliga groasă și untul de arahidă, se îndreptă pe drumul școlii. Deodată îl văzu pe tatăl său lângă el. Shabola se întreba mirat, dacă și tatăl său ar vrea să meargă la școală. Ce frumos ar fi aceasta! În orice caz, dorea să-l încurajeze în acest sens.
     - Tată, învățătoarea este amabilă, spunse el, și cărțile sunt scrise în limba noastră. Eu te voi ajuta.
     Dar Shabola nu primi niciun răspuns. Ochii tatălui său priveau spre pământ. El părea nefericit.
     Când au ajuns la școală, Shabola a fost curios, dacă tatăl său va veni cu el înăuntru. În acel moment însă, tatăl s-a întors și a plecat, cu capul și umerii lăsați, înapoi la colibă. Shabola a fost trist. Dar fugi repede în sala lui de clasă și se așeză în bancă.


     Shabola a vrut să învețe cât mai multe în școala de misiune. El rezolva lecțiile sale conștiincios. „Umfundis“ (numele învățătoarei în Rhodesia) era drăguță și prietenoasă. Ea îi iubea pe copii, și copiii o iubeau pe ea. Shabola știa foarte sigur că „Umfundis“ îl iubea și pe el. Ea îl ajuta întotdeauna cu drag, când Shabola o întreba ceva. Lecția biblică era materia lui preferată. Încordat, Shabola aștepta în fiecare zi până când „Umfundis“ punea toate celelalte cărți deoparte și lua cu grijă cartea de piele neagră cu marginea aurită. El știa că acum „Umfundis“ le vorbește despre Dumnezeu.


     Într-o zi, „Umfundis“ a spus:
     - Istorioara de astăzi se referă la oaia cea mică, ce locuia într-o regiune muntoasă. Oaia cea mică a mers cu turma pe pășune. Ea a mâncat din iarba verde, până când a uitat de celelalte oi. Fără ca să-și dea seama, ea s-a îndepărtat de celelalte. Deodată a fost conștientă că s-a rătăcit. A început să fugă într-o direcție, după aceea în cealaltă direcție. Ea le căuta pe celelalte oi, dar nu le putea găsi. Cu cât fugea mai mult, cu atât se temea mai mult. În sfârșit, când întunericul se lăsase, a fost așa de obosită, până a căzut și nu s-a mai putut mișca. Oare ce s-a întâmplat cu ea acolo? Oare au sfâșiat-o lupii?
     Între timp, păstorul a mers cu celelalte oi acasă. Acolo a observat că oaia cea mică era pierdută. Consternat de aceasta, se pregăti cât putu de repede de drum, pentru a căuta oaia pierdută. El căută și căută, până în sfârșit o găsi. Cât de fericit a fost! El a luat oaia pe umerii săi și a dus-o în siguranță acasă.
     Până aici învățătoarea a povestit. Apoi a adăugat:
     - Vedeți, copii, Isus este Păstorul cel bun. El a venit să caute oile pierdute.
     Când învățătoarea a sfârșit istorioara, Shabola a ridicat mâna și a spus:
     - Umfundis, eu sunt oaia aceea mică și pierdută. A venit Domnul Isus să mă caute și pe mine?
     - Da, a răspuns învățătoarea. Isus a venit din cer, pentru a ne căuta pe noi toți. Noi toți suntem ca oaia aceea mică și pierdută. Noi am păcătuit și am fugit de Dumnezeu.


     Shabola și-a plecat ochii.
     - Acum ascultați bine copii, spuse învățătoarea mai departe, Domnul Isus vrea să ne ia odată pe toți în cer. Pentru a putea face aceasta, El a trebuit să sufere și să moară pe cruce pentru noi, cu toate că El nu a făcut niciodată ceva rău.
     Shabola se uita în ochii învățătoarei. Și ea se uita la el.
     - Dacă vrem să mergem la Domnul Isus în cer, în locuințele pe care El le-a pregătit pentru noi, atunci trebuie să Îl primim ca Mântuitorul nostru în inimă, spuse ea încet.
     Când Shabola s-a întors iarăși în satul lui, a trebuit să se gândească tot timpul la Păstorul cel bun și tot ce misionara a povestit despre păcat, despre cer și despre Domnul Isus. El știa că a păcătuit și se întreba, dacă și pentru el va fi în cer o locuință. Când se gândi la faptul că cerul ar fi mai frumos decât școala de misiune, atunci Shabola își dori să meargă imediat acolo.
     El a încercat de câteva ori să-i povestească tatălui său despre Păstorul cel bun. Dar el scutura numai din cap. El nu îl înțelegea pe Shabola.


     Într-o dimineață, Shabola a vrut să se scoale, ca să meargă la școală. Dar nu a putut. El se simțea foarte anemic și avea febră. A auzit-o pe mama sa strigând, dar el era prea bolnav pentru a putea răspunde. Când a venit mama sa și l-a scuturat, a observat și ea, că el era bolnav.


     Speriată, ea a fugit să-l aducă pe vraci, iar împreună l-au scos pe băiat în fața colibei. Mai multe zile, Shabola a stat culcat în vânt și în soare. Prietenii lui veneau, ca să-l viziteze. Mama îi aducea de mâncare și de băut, dar ea nu a vrut să-l ia înapoi în colibă. Ea se temea de duhurile rele, căci oamenii din tribul lui Shabola credeau că duhurile rele de febră vor rămâne pentru totdeauna în colibă.
     Când boala lui Shabola deveni tot mai gravă, vraciul veni tot mai des. El a omorât găini, pentru a le jertfi duhurilor. Shabola încerca să-l oprească, dar el putea doar să șoptească. „Asta nu va putea ajuta – nu poate să ajute.“ Într-o zi a venit „Umfundis“, ca să-l viziteze pe Shabola. În acel timp, el era deja foarte slăbit. Shabola abia mai putea să o vadă, având ochii numai pe jumătate deschiși. Vocea ei suna pentru el ca dintr-o depărtare mare.
     - Shabola, spuse ea, tu ești foarte bolnav. Ești tu pregătit chiar să mori? L-ai primit tu pe Domnul Isus în inima ta?
     - Desigur, Umfundis! Eu am fost o oaie mică, piedută. Isus m-a găsit.
     Shabola a început să zâmbească. El se sprijini pe coate și se uită dincolo de casa de misiune, pe care o putea vedea printre pomi.
     - Umfundis, eu voi primi o casă și mai frumoasă ca aceea. Domnul Isus construiește deja una pentru mine. El va veni în curând, ca să mă ia acolo la El. Abia pot să mai aștept.
     Vocea lui Shabola deveni tot mai slabă. Acum stătea culcat liniștit. Părinții lui și învățătoarea așteptau, ca el să mai deschidă ochii încă o dată. Dar Shabola nu a mai deschis ochii niciodată. El a plecat în noua sa locuință cerească, pe care Domnul Isus a pregătit-o pentru el.
     Ochii tatălui se îndreptară de la Shabola la învățătoare.
     - Umfundis, spune-mi, te rog, ce s-a întâmplat. Unde este Shabola acum? Îl voi mai vedea vreodată?
     Dar fără să aștepte un răspuns, s-a întors și a dispărut după colibă.


     Mai târziu, după ce tatăl lui Shabola a vorbit cu învățătoarea, el s-a decis să nu țină o înmormântare păgânească. Înmormântarea lui Shabola trebuia să fie creștinească. Ea a fost ținută de stațiunea misiunii.
     Când învățătoarea a povestit la mormânt istorioara despre Păstorul cel bun, tatăl înțelese ceea ce Shabola a încercat să-i explice. El a simțit că parcă i s-a luat o perdea de pe ochi. Bucuria a pătruns în inima lui. El a îngenuncheat la sicriul simplu de lemn, în care a fost pus Shabola, și L-a primit pe Domnul Isus ca Mântuitor al său.
     - Acum îl voi vedea pe Shabola al meu în cer, a spus fericit tatăl, și poate voi avea voie să locuiesc chiar lângă el.





luni

„ ...căci este drept“


   Un băiat ajută în bucătărie la copt prăjituri? Ei, de ce nu?
   Și tu poți ajuta, de exemplu, la spălatul vaselor. Dacă până acum nu ai făcut acest lucru, atunci fă-i o surpriză mamei și oferă-te să o ajuți o lună întreagă la spălatul vaselor. Cu siguranță, se va bucura. Probabil, îți vor veni în minte și alte munci pe care le-ai putea face pentru mama ta. Cât de mare trebuie să fii pentru a-ți face singur patul? Apoi camera trebuie ținută în ordine, jucăriile să fie strânse după ce te-ai jucat, hainele să fie aranjate frumos în dulap, încălțămintera să fie aranjată ordonat...
   Și prin acestea, copiii arată că îi cinstesc pe părinții lor; iar acest lucru este „drept“ în fața lui Dumnezeu. De această „cinstire“ ține și „ascultarea“. Dumnezeu poruncește băieților și fetelor să asculte de părinții lor, căci acest lucru este plăcut Domnului. În Cuvântul lui Dumnezeu, copiilor, care ascultă de părinții lor, le este promisă o binecuvântare deosebită, de exemplu în Efeseni 6.1-3:
   „Copii, ascultați în Domnul de părinții voștri, căci este drept. «Să cinstești pe tatăl tău și pe mama ta» – este cea dintâi poruncă însoțită de o făgăduință – «ca să fii fericit și să trăiești multă vreme pe pământ.»“

Cum a devenit Delia bucuroasă


   Delia era un copil bogat și avea foarte multe jucării. Dar, din păcate, era bolnavă, iar corpul ei era diform și umflat. Deseori trebuia să ia medicamente. Toți o numeau „Grăsana“.
   Copiii își băteau joc de ea cel mai mult pe drumul spre școală. Niciunul dintre copii nu dorea să se joace cu Delia, niciunul nu dorea nici măcar să o atingă. Radu din clasa a IV-a chiar a compus un adevărat cântec de batjocură, și acesta era cântat de fiecare dată când Delia pășea în curtea școlii. Când auzea cântecul acela prostesc, Delia dorea să intre în pământ. Cu timpul se născu în ea o mânie puternică. „Așteptați“, gândea ea, „când voi fi mare, vă voi plăti cu aceeași monedă!“ Dar când se gândea așa, simțea și mai tare singurătatea ei.
   Ninsese pentru prima dată în acel an, iar copiii se dădeau după-masa cu sania. Și Delia porni, dar își căută un loc unde putea să fie singură.
   Deodată cineva i se adresă:
   - Sania ta merge grozav! Și ce bine știi să o conduci!
   Delia se uită în sus și văzu o doamnă străină stând pe pantă.
   - De ce nu mergi și tu acolo cu ceilalți copii, de ce stai aici singură? o întrebă doamna mai departe.
   Delia se uită încurcată în pământ.
   - Nimeni nu vrea să se joace cu mine, pentru că sunt așa de grasă.
   - Ah, asta nu face nimic, uită-te aici, nici eu nu sunt ca ceilalți. Doamna îi arătă piciorul ei drept, care era complet diform și umflat și care era încălțat cu un pantof înalt.
   Delia nu observase deloc acest lucru. Doamna îi zâmbi prietenoasă:
   - Dar Mântuitorul ne vede inima, chiar dacă avem unele defecte corporale, unele infirmități.
   Delia dădu din umeri îndoielnică. Pentru că doamna părea să fie așa de înțelegătoare, Delia îi povesti cum copiii râdeau pe seama ei și îi spuse chiar și despre cântecul de batjocură care a fost compus cu privire la ea.
   - Dar când voi fi mare, adăugă ea, vor vedea ei ce vor păți!
   Doamna răspunse:
   - Așa gândeam și eu mai demult, când strigau după mine „Șchioapa“. Dar Mântuitorul m-a învățat altceva.
   - Ah, El a murit de mult timp, dădu Delia din mână.
  - Da, așa este. Dar înainte a suferit nespus de mult și a fost batjocorit. El a fost disprețuit și a fost scuipat chiar în față. Pe cap I-au pus chiar o coroană de spini, Delia. Vezi, așa ceva n-au făcut încă cu noi două, nu-i așa? La sfârșit L-au pironit pe cruce. Și știi ce S-a rugat El când atârna pe cruce în suferințe de nespus? – „Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac!“ El m-a învățat să privesc la El în necazul mic pe care îl am de suportat. Atunci mi-a trecut mânia față de ceilalți copii. Am devenit bucuroasă cu Mântuitorul meu.
   Delia a ascultat cu atenție. Se gândi un răstimp, apoi spuse încet:
   - Dar acum El este mort.
   - Da, El a murit din dragoste pentru noi. Dar El a și înviat și este preamărit în cer și îi ajută pe cei care Îi cer acest lucru și se încred în El.
   - Este adevărat? se asigură Delia.
   - Da, este adevărat, și vei vedea tu însăți acest lucru, aprobă doamna străină.
   Acasă, fetița singuratică împreună mâinile și șopti:
   - Ah, Doamne Isuse, până acum nu m-am gândit deloc la Tine. Cât de mult a trebuit să suporți și să iei asupra Ta! Și totuși, i-ai iubit pe toți! Eu doresc să devin oița Ta și să fiu așa ca Tine; Tu mă poți ajuta...

   „Oare mă va ajuta Mântuitorul?“ se gândi Delia a doua zi dimineața pe drumul spre școală. Atunci apăru chiar Radu. Desigur, va începe iarăși să-și bată joc de ea. Dar Radu nu se gândea la așa ceva. El avea necazul său, pentru că tocmai își pierduse banii pentru laptele ce îl primea de la școală.
   - Delia, mă ajuți să-i caut? întrebă el încet.
   Mai întâi, Delia a vrut să-i răspundă obraznic. Dar atunci și-a adus aminte de Mântuitorul. Repede s-a aplecat și a pipăit prin zăpadă până când a găsit banii lui Radu. El a fost foarte bucuros.
   Radu a povestit și la ceilalți copii despre banii pierduți. Niciodată nu s-a mai auzit cântecul de batjocură despre Delia.