Isus a zis:

Veniți la Mine, toți cei trudiți și împovărați, și Eu vă voi da odihnă.
(Matei 11.28)

Motorul cel nou

   - Doamna Morar, întrebă Ionel la începutul orei de copii, dumneavoastră ne-ați spus data trecută că Domnul Isus dorește să ne dăruiască o inimă nouă. Dar cum este posibil acest lucru?

   - Aceasta este o întrebare bună, răspunse doamna Morar. Cine dintre voi are vreo idee? Doamna Morar se uita curioasă la multele fețe întrebătoare. Toți păreau să se gândească.

   Lia spuse:

   - Și bunicul meu așteaptă o inimă nouă. Dar va fi o operație grea, spune bunica. Oare și pentru Domnul Isus este tot așa de greu?

   - Dar atunci ar trebui să mergem toți la spital, ca să primim de la Domnul Isus o inimă nouă, spuse Dan.

   - Nu, copii, explică doamna Morar, desigur, nu așa se înțelege aceasta. Voi vă gândiți acum la inima voastră, pe care o auziți tot timpul bătând, la organul din corpul vostru, care trebuie să pompeze sângele prin corp, pentru a vă menține în viață.

   Dar Domnul Isus se referă la cu totul altceva când vorbește în Biblie despre inima noastră. El spune, de exemplu, că din inimă vin gândurile bune și rele. Astfel, inima este locul unde iau ființă gândurile, care influențează apoi acțiunea noastră. Desigur, puteți să înțelegeți acest lucru, nu-i așa?

   Toți copiii au aprobat.

   - Și acum vă spun o povestire. Asculați cu atenție și apoi îmi veți spune dacă are ceva de-a face cu întrebarea lui Ionel. De câțiva ani conduc mașina mea mică și galbenă. O cunoașteți cu toții. Eu o îndrăgesc mult. Mașinuța mea și cu mine am parcurs împreună mulți kilometri, iar unii dintre voi ați călătorit cu noi. Acum o săptămână, mașina mea galbenă n-a vrut să pornească dimineața. Am învârtit de cheie, dar motorul nu a pornit. Scotea doar niște sunete și se oprea. Fii cuminte, l-am rugat eu și am încercat încă o dată. Într-adevăr, acum a funcționat. Dar după ce am mers o porțiune de drum, motorul a început să facă iarăși sunete ciudate. Se auzea ca și când ar certa pe cineva și ar jeli. Atunci a început să hodorogească și să zgâlțâie. Deodată s-a auzit un pocnet și mașina mea nu s-a mai mișcat de pe loc. Nu mai era nimic de făcut. A trebuit să sun la atelier și să fiu remorcată. Maistrul de la atelier s-a uitat la defect și a spus că motorul era stricat și nu mai putea fi reparat. Ar fi mai bine să se monteze un motor nou. Am urmat sfatul și acum mașina mea mică și galbenă merge iarăși excelent. În afară a rămas la fel, dar înăuntru este nouă. Și acest lucru influențează condusul. Doamna Morar făcu o pauză.

   - Acum știu, strigă Ionel și se lumină la față.

   - Atunci explică și la ceilalți, l-a încurajat doamna Morar.

   Ionel a fost imediat de acord.

   - Mașina nu a mai mers bine, pentru că motorul avea un defect. Acesta acționa asupra condusului.

   - Așa cum gândurile noastre influențează ceea ce facem, l-a întrerupt George.

   - Da, gândurile sunt și motorul pentru vorbirea noastră, pentru că atunci când mă supăr pe cineva, atunci spun repede ceva obraznic, spuse Ancuța.

   - Și o reparație nu ajută, completă repede Ionel, dacă se înlătură un defect, imediat apare un altul. Aici ajută numai un motor nou, pentru ca mașina să meargă iarăși bine.

   Doamna Morar s-a bucurat că copiii au înțeles așa de bine.

   - Da, aveți dreptate. Toate faptele și vorbele noastre rele sunt cauzate de motorul cel rău, inima noastră rea. Și aceasta nu poate fi reparată, ci trebuie să fie făcută nouă de către Domnul Isus. Noi putem să ne rugăm Lui și să-i spunem că de vină este inima noastră și că am acționat greșit. Atunci El ne iartă și ne dăruiește o inimă nouă, ca să ne putem comporta cum Îi place Domnului Isus.

„Să știți că păcatul vostru vă va ajunge.“

   O doamnă foarte înstărită găsi într-o zi la intrarea casei ei o colivie de păsări cu un porumbel în ea. Telefonic i s-a pretins să lege imediat de piciorul porumbelului o anumită sumă de bani și să-i dea porumbelului drumul să zboare. Dacă nu va da urmare acestei solicitări, casa ei va lua foc în următoarele zile.

   Această doamnă anunță imediat poliția. De piciorul porumbelului a fost legată o bentiță colorată, lungă, iar două elicoptere de poliție au avut misiunea de o observa exact zborul lui. După ce a fost eliberat, porumbelul a zburat ca o săgeată spre porumbarul lui. Bărbații din elicoptere au putut observa totul foarte bine și chiar să facă o fotografie de la porumbarul, în care a zburat porumbelul.

   Mașina de poliție, care a venit în urma elicopterelor, a fost informată prin radio. Polițiștii au găsit în casa respectivă doi frați foarte preocupați să desprindă bentița colorată de la piciorul porumbelului. Au fost arestați imediat. Dar ei au protestat și au spus: „Acesta nu este porumbelul nostru, el a zburat din întâmplare în porumbarul nostru.“

   Ofițerul de poliție a ordonat să se testeze acest lucru. Porumbelul a fost lăsat din nou să zboare de la o anumită depărtare; acesta s-a întors țintă în porumbarul celor doi bărbați. Încercarea s-a repetat de trei ori cu același rezultat. La sfârșit, cei doi frați au fost dovediți ca fiind vinovați și au admis că au încercat un șantaj.

   „ ...să știți că păcatul vostru vă va ajunge“, așa spune Dumnezeu în Numeri 32, versetul 23.

   Poate te simți neliniștit, nefericit și vinovat, pentru că simți în interiorul tău că Dumnezeul cel sfânt va cere socoteală cumva, cândva și undeva despre viața ta.

   Este lipsit de sens să-ți tăgăduiești propria vină, așa cum au făcut cei doi bărbați: „Acesta nu este porumbelul nostru.“ Fii sigur, păcatele tale te vor ajunge!

   Dar nu este minunat să auzi că Dumnezeu a trimis un Mântuitor, pentru a îndepărta vina noastră?

Ea rămâne!

   Un băiat care vindea ziare și care vizita din când în când școala duminicală, strigă o minciună, pentru a atrage mai mulți oameni interesați pentru ziarele sale.

   La școala duminicală, învățătoarea întrebă:

   - Ai spune o minciună pentru cincizeci de bani?

   - Nu, tanti Ana, răspunse băiatul.

   - Pentru cinci lei?

   - Nu, tanti Ana, răspunse el iarăși.

   - Bine - dar ai spune o minciună pentru o mie de lei? întrebă mai departe învățătoarea.

   În timp ce băiatul se gândea câte ar putea să-și cumpere cu așa mulți bani, o fetiță, care stătea chiar în spatele băiatului care vindea ziare, spuse tare:

   - Nu - chiar dacă s-ar cheltui totul, minciuna ar rămâne!

Mai

Adie vânt

plăcut și blând,

miros de tei

și meri ducând.

Pe cer e soare

cald și bun,

pe câmp copiii

flori adun...

Mireasma Ta,

o, Doamne, dă-mi,

cuvântul blând

și dulce fă-mi.

Prin harul Tău

dumnezeiesc,

curat

și bun,

și blând să cresc.

Micuța Greta

   Într-un cartier, unde locuiau mulți copii, domnișoara Maria a început să țină școală duminicală. Ea a vizitat multe familii pentru a invita copiii. Mama Olgăi nu a fost la început dispusă să o trimită pe fiica ei de 10 ani, Olga, la această școală duminicală. De aceea Maria a fost foarte surprinsă, când Olga a venit duminică, dar nu singură, ci a adus-o chiar și pe surioara ei de patru ani, Greta. Bucuroasă, ea i-a salutat pe copii.

   - Poți să stai așa mult timp liniștită? a întrebat-o ea pe fetiță. Greta nu a răspuns, iar Olga a dat din umeri nesigură. Greta a insistat așa de mult, până când mama i-a permis să meargă la școala duminicală.

   După școala duminicală, domnișoara Maria i-a însoțit pe copii pe drumul spre casă. Ea a spus micuței:

   - Ai stat așa de cuminte și ai ascultat! Vei putea să-i povestești totul mamei tale? Fetița dădu aprobator din cap.

   Și într-adevăr, surioarele veneau în fiecare duminică. Stăteau pe locurile lor liniștite. Dar versetele, pe care le primeau să le învețe, nu le învățau și niciodată nu spuneau nici măcar un cuvințel în timpul orei. De asemenea nu răspundeau când erau întrebate de ceva.

   „De ce mai vin?“ se gândea câteodată descurajată Maria. „Stau fără să participe deloc la oră...“

   De aceea învățătoarea școlii duminicale nu a fost deloc mirată, când cele două fetițe au lipsit într-o duminică și i-au transmis că mai bine merg cu tata și cu mama la plimbare. Dar după acea duminică, micuța Greta nu a mai fost văzută jucându-se cu ceilalți copii. Ea stătea în cameră obosită și palidă și nu-i mai plăcea nimic. Din când în când, câte un copil de la școala duminicală îi aducea un cartonaș cu un verset sau câteva flori, dar nici de acestea nu se prea bucura. Nu după mult timp, Greta a trebuit să rămână în pat, iar părinții și medicul își făceau griji, pentru că fetița nu mai avea un somn bun, adânc.

   Atunci s-a încercat tot posibilul pentru vindecare, dar fără mare succes. Într-o zi, Greta a fost foarte neliniștită. Seara a întrebat-o pe mama:

   - Mama, poate domnișoara Maria să vină la mine și să se roage cu mine?

   - Dar dragă, a spus mama, nu este posibil. La ce ar putea ajuta?

   - Ar fi totuși așa de frumos, mama; dar dacă domnișoara Maria nu poate să vină, atunci roagă-te tu, se rugă micuța de mama ei.

   Mama se rugă câteva rugăciuni pentru copii, pentru a face pe placul Gretăi.

   - Nu, mama, tu nu știi să te rogi cum trebuie, tu trebuie să te rogi cum făcea domnișoara Maria. De ce nu are voie să vină la mine și să-mi spună o istorioară frumoasă și să-mi cânte?

   Seara, mama spuse soțului ei: „Ce idei ciudate are Greta; mai bine nu o lăsam la școala duminicală. Acum o cheamă întruna pe această domnișoară Maria!“

   Greta nu a încetat nici în ziua următoare să întrebe de domnișoara Maria; astfel că Olga a fost trimisă cu o scrisorică la ea. Și ea nu s-a lăsat mult timp așteptată.

   - Să-ți spun o mică istorioară, Greta, orice istorioară...?

   - Nu, răspunse ea, o istorioară frumoasă!

   - Să-ți povestesc despre Domnul Isus, cum i-a iubit pe copii și i-a luat în brațe?

   Ochii Gretăi străluceau de bucurie. Da, da, așa ceva! Și domnișoara i-a spus despre Bunul Păstor și despre mielușelul care s-a rătăcit. Apoi i-a cântat Gretăi un cântec:

„Pentru că sunt oița lui Isus,

mă bucur tot mereu

de bunul meu Păstor,

care știe să mă păstorească;

care mă iubește, mă cunoaște

și mă știe pe nume.“

   - Este bine așa, Greta?

   - Da, desigur. - Și acum vreau să dorm.

   Spre mirarea părinților, care au intrat și ei în cameră, fetița adormi într-adevăr.

   Domnișoara Maria venea adesea, pentru a discuta cu Greta și pentru a cânta cu ea, și Greta adormea apoi liniștită, astfel că se întărea văzând cu ochii. Și când veni primăvara, Greta a putut să meargă iarăși cu sora ei mai mare la școala duminicală.

   Dar istorioara nu a ajuns la capăt.

   Mama nu a putut să uite cuvintele pe care i le-a spus fetița când a fost bolnavă, și anume: „Tu nu știi să te rogi.“ Ele sunau ca un reproș în urechile ei. Dragostea Mântuitorului a cucerit-o până la urmă și pe ea, astfel că s-a predat Lui. Acum știa și ea să se roage și să cânte din toată inima cântecul preferat al Gretăi.

   Când domnișoara Maria a fost mai târziu iarăși descurajată din cauza dezinteresului aparent al copiilor la școala duminicală, își aducea aminte de micuța Greta...

Asemenea lui Hristos

   O fetiță din China vedea adesea pe un misionar mergând în vizită la cei bolnavi și mângâind pe cei întristați. El avea întotdeauna un cuvânt bun pentru ea. Într-o zi, ea auzi pe o misionară din satul vecin, vorbind despre un Om, care a fost întotdeauna bun și care mergea din sat în sat „făcând bine“. Întrebată dacă ea știe cine este acest Om, fetița răspunse: „Da, îl cunosc. Este misionarul din satul nostru.“ O viață sfântă ne face asemenea lui Hristos.

   S-ar putea spune și despre tine, iubite cititor, acest lucru? 

Dărnicia

Când vei face dărnicie,

Ține minte, măi nepoate,

Fața ta ascunsă fie,

Lasă darul să se-arate.

Cercetează-mă

   „Cercetează-mă, Dumnezeule, și cunoaște-mi inima!“ (Psalm 139.23).

   O poveste indiană spune că un tată a dorit ca Dumnezeu să-i arate cum este inima fiecăruia din cei cinci copii ai lui. A dat fiecărui copil câte un ban, pe care să-l pună în cutia pentru săraci. Dumnezeu a dat după aceea părintelui posibilitatea să vadă ce a ajuns banul pus de fiecare.

   Unul din copii a dat banul de silă. Banul acela s-a transformat în fier rece, pentru că și inima acelui fiu era rece. Altul a dat banul cu nepăsare, căci își zicea că și cu el, și fără el, tot așa este. Banul acelui fiu s-a transformat în tinichea subțire și fără preț. Altul a ținut ca banul să cadă cu zgomot în cutie și să-l vadă și alții când face acest lucru. Acela era un fariseu, iar banul lui s-a transformat într-un ban fals. Altul l-a dat, gândindu-se la binele săracilor, și-i părea rău că nu are să dea mai mult. Banul lui s-a transformat în argint.

   Al cincilea s-a gândit: Dumnezeu m-a făcut. Al Lui sunt cu tot ce am. Dacă dau, dau din ce este al lui Dumnezeu și ca să fac voia Lui. Banul acestuia s-a transformat în aur curat.

   Când dăm ceva, important este CUM dăm.

Un mic chinez

   Hudson Taylor povestea că un mic chinez, a cărui mamă murise, a fost primit la școala misionară. El rămase aici mai mulți ani și Îl cunoscu pe Isus Hristos ca pe Mântuitorul său. La vârsta de 14 ani, băiatul merse să petreacă vacanța în satul său. Intrând într-o după-masă într-un templu din sat, el se uită la un idol. Un bătrân de 65 de ani urcă cu pas șovăitor treptele templului și depuse câteva bucăți de tămâie înaintea idolului, după care se puse în genunchi și începu să se roage. Copilul se gândi: „Iată un bătrân care nu mai are mult de trăit și care nu cunoaște calea către cer. Dar eu nu sunt decât un copil și nu îndrăznesc să-i spun nimic.“ (Într-adevăr, tinerii chinezi au un respect foarte mare față de persoanele în vârstă, și a învăța pe un bătrân este socotită ca o obrăznicie). „Ce să fac?“ se întrebă el. „Nu este nimeni, ca să-i spună ceva.“ Inima sa a fost atât de mișcată, că lacrimile izvorâră din ochii săi; și copilul se simți împins să se apropie de bătrân:

   - V-ați simți jignit, dacă un copil v-ar vorbi? îi zise el. Eu sunt tânăr și dumneavoastră sunteți foarte bătrân.

   - De ce plângi? întrebă bătrânul. Pot să te ajut cu ceva?

   - Eu plâng, domnule, pentru că sunt foarte mâhnit gândindu-mă la dumneavoastră.

   - La mine? Pentru ce?

   - Pentru că dumneavoastră sunteți bătrân; pentru că probabil nu veți mai trăi mult timp și nu cunoașteți calea către cer!

   - Cum? Tu cunoști calea către cer?

   - Eu știu că Isus m-a mântuit și că El vrea să vă mântuiască și pe dumneavoastră.

   - Cine este Isus? întrebă bătrânul.

Copilul îi povesti atunci istoria dragostei lui Dumnezeu, și inima bătrânului se înmuie de tot.

   - Copile, zise el, eu am mai mult de 60 de ani și nu am auzit niciodată astfel de lucruri. Vino acasă, ca să povestești și soției mele aceste lucruri.

   Prin mijlocirea acestui copil, amândoi au fost aduși la picioarele Domnului. Patru ani mai târziu, Hudson Taylor îi găsi, și bătrânul îi zise: „Dacă nu ar fi fost acest copil, noi am fi încă în întuneric și păcat.“