Cel mai drag îmi ești tu...

   În fața vitrinei unui mare magazin stăteau trei fetițe ținându-se de mână și admirau lucrurile minunate care erau expuse acolo. Erau așa de preocupate, încât aproape că nu au observat cât de tare tremurau de frig în jachetele lor subțiri și uzate.

   Tocmai ieși un medic din magazin. În brațe ducea pachete cu jucării, pe care le cumpărase pentru copiii săi. Aproape răsturnă pe unul dintre copii. La vederea lor, inima lui a rămas impresionată. Se opri și ascultă cum se înțelegeau:

   - Acolo în colț, spuse una dintre fetițe, este o căsuță de păpuși minunată, foooarte mare – are ferestre deschise și o ușă adevărată.

   - Da, povestea acum o altă fetiță, și aici în față stă o păpușă încântătoare, cu codițe lungi, maro. Dacă o așezi culcat, închide ochii și...

   Medicul se miră. De ce îi explicau cele două fetițe celei mai mici din mijloc totul așa de amănunțit? Se aplecă și atunci văzu: copilul era orb! Medicul duse pachetele la mașină și se întoarse la copii. Le puse câteva întrebări și primi ca răspuns:

   - Liza nu mai are mamă, mama ei este moartă, și acum ea trăiește la noi.

   Medicul ceru să i se spună adresa familiei și după-masa își luă timp să viziteze familia care îngrijea de copilul orb. Locuința se afla în cartierul săracilor orașului. Mama  confirmă spusele copiilor și îl asigură că făcea ce putea mai bine pentru fetiță. Ea îi spuse de asemenea tot ce știa despre istoria bolii Lizei.

   Medicul îi explică, că el este un specialist pentru ochi și are nădejde că printr-o operație i-ar putea fi redată fetiței lumina ochilor.

   - Aș dori să o consult pe micuță și poate chiar să o operez. Nu vă va costa niciun ban, o asigură el. Și mama adoptivă a fost de acord.

   Noutatea că domnul profesor a luat un copil orfan orb în clinica sa pentru a-l opera, s-a răspândit repede în tot spitalul. Oricine venea în contact cu copilul, îl îndrăgea. Unii se rugau lui Dumnezeu să dăruiască reușită la operație.

   După operație, Liza a trebuit să mai rămână în pat câteva zile cu ochii legați.

   Sosi și clipa captivantă pentru toți. Medicul stătea lângă patul copilului, îi trecu cu mâna peste păr și spuse încurajator:

   - Durează numai câteva clipe până vom lua bandajul jos, și mă gândesc, Liza, că vei putea vedea!

   Un bandaj după altul a fost îndepărtat cu grijă. Sora medicală își ținea răsuflarea. Mâna profesorului tremură puțin când desprinse ultimul bandaj. Liza deschise ochii în salonul întunecat și... putea să vadă! Desigur, nu putea vedea imediat toate lucrurile în raportul lor unul față de celălalt, dar aceasta va învăța în curând. Operația reuși. Ochii copilului nu se îndepărtau de la medic.

   În colțul camerei se afla o minunată căsuță de păpuși – exact aceea pe care copiii au admirat-o în vitrina magazinului. Lângă ea se afla o păpușă încântătoare, cu codiţe lungi, maro.

   Medicul arătă într-acolo și spuse:

   - Toate acestea își aparțin ție, Liza!

   Dar ea se putea uita numai la el.

   El îi întinse păpușa și o întrebă:

   - Îți place de ea?

   - O, da, șopti ea, mi-e drag de toate aceste lucruri frumoase, dar cel mai drag îmi ești tu, căci tu ai făcut ca eu să pot vedea.

   Domnul Isus a deschis ochii inimii tuturor oamenilor care cred în El ca Mântuitor al lor. El ne dă multe lucruri bune deja aici pe pământ și o slavă veșnică în casa Tatălui. Dar cel mai măreț, cel mai frumos, cel mai prețios este El Însuși. Ce ar fi cerul și toată slava fără El!

   Pe medic l-a costat puțină osteneală sub mâna Dumnezeului îndurător pentru a reda micuței Liza lumina ochilor. Dar pentru a aduce lumina și viața pentru oamenii păcătoși, care erau „orbi“ și „morți“, Fiul lui Dumnezeu a trebuit să meargă în moarte și judecată.

   De aceea nu ar trebui să-L iubim pe El mai presus de orice?

Toți

Dumnezeu voiește ca toți oamenii să fie mântuiți

și să vină la cunoștința adevărului. (1 Timotei 2.4)

Domnul ... dorește ca niciunul să nu piară,

ci toți să vină la pocăință. (2 Petru 3.9)

Dumnezeu ... poruncește acum tuturor oamenilor

de pretutindeni să se pocăiască,

pentru că a rânduit o zi,

în care va judeca lumea după dreptate,

prin Omul, pe care L-a rânduit pentru aceasta

și despre care a dat tuturor oamenilor

o dovadă netăgăduită

prin faptul că L-a înviat din morți... (Faptele Apostolilor 17.30-31)

Veniți la Mine toți...! (Matei 11.28)

...dacă nu vă pocăiți,

toți veți pieri... (Luca 13.3, 5)

Oricine!

   Lore era o fată fericită, căci știa că aparținea Domnului Isus. Învățătoarea ei de la școala duminicală o invitase cândva la o oră de copii, unde a fost vestită vestea bună a mântuirii. Lore s-a încredințat Mântuitorului, conștientă de păcatele ei, și-a recunoscut în fața Lui păcatele, a acceptat lucrarea de ispășire de la Golgota și de atunci a fost o urmașă fericită și fidelă Domnului Isus.

   Acum dorința ei cea mai mare era să câștige și pe alții pentru Mântuitorul. Mai presus de toate, pe inima ei stătea binele fraților săi. Cel mai mult își făcea griji de fratele ei mai mare, Ion. El se afla de câtva timp în satul vecin unde lucra, iar acolo și locuia singur într-o locuință mică închiriată și era expus, cum Lore știa bine, unor ispite. Deseori ea îi scria și îl îndemna să vină și el la Mântuitorul pentru a fi mântuit. Alături de scrisorile ei punea totdeauna o scriere evanghelistică.

   Ion nu a răspuns niciodată la scrisorile Lorei. El se amuza de îndemnurile ei, venea doar rareori acasă, își petrecea timpul liber cu tineri cu aceeași gândire și nu pierdea nicio distracție care i se oferea.

   Într-o zi, Ion se îmbolnăvi. El nu a mai putut să locuiască singur, căci acum nimănui nu-i mai păsa de el. A trebuit să fie adus acasă, pentru a primi acolo îngrijirea necesară. Cel mai mult îl îngrijea Lore, și făcea aceasta cu multă dragoste și atenție. Acum Lore avea o ocazie bună pentru a-i demonstra practic dragostea ei și pentru a-i vorbi în același timp personal de mântuirea sufletului lui. Adesea ea îl ruga, ca el să vină cu păcatele sale la Mântuitorul și să se încreadă în El pentru a fi mântuit. Dar Ion nu spunea niciodată niciun cuvânt, și se părea că nici măcar nu o asculta.

   Dar Dumnezeu a lucrat la inima sa, și în timp ce Ion o observa în liniște pe sora lui, s-a trezit în el dorința să fie și el așa de fericit ca ea.

   Într-o după-masă, când Lore a trebuit să-l lase singur pentru câteva ore, și-a amintit foarte des și foarte insistent de seriozitatea veșniciei. Cu toată puterea, conștiința lui îl acuza și se gândea cu groază la clipa când va fi chemat în veșnicie neîmpăcat cu Dumnezeu. Știa că este foarte bolnav. Multele lui păcate i-au venit unele după altele în conștiință, iar vina lui în fața lui Dumnezeu i se păru cât un munte uriaș. „Dacă nu mă voi mai însănătoși, dacă voi fi chemat, așa cum sunt acum va trebui să mor în păcatele mele... O, nu pot muri așa, nu pot să stau așa înaintea lui Dumnezeu, înaintea Lui, Cel drept, Cel sfânt!“ își spuse deznădăjduit. La urmă, în ciuda slăbiciunii sale, întinse mâna după Biblia sa, pe care Lore o așezase pe noptiera lui. Luă cartea prețioasă în mână și o deschise. De cât timp nu o mai deschise și nu o mai citise! Din ea căzu un pliant; desigur, Lore puse acolo acea scriere. Bolnavul citi versetul scris îngroșat pe spatele foii:

   „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viața veșnică.“

   Hans se uită ca vrăjit la aceste cuvinte. Nu învățase pe de rost, copil fiind, acest verset din Biblie la școala duminicală și nu îl recitase la o serbare? Dar ce avusese el să-i spună, ce însemnase el pentru el? Dar acum versetul îi deveni plin de însemnătate, prețios, important, pentru că era în necaz, în mare necaz al sufletului. „Viața veșnică“, era scris acolo. Lore îi spuse de repetate ori că ea o are - mulțumită harului lui Dumnezeu - și că și el ar putea să o aibă. Da, așa era scris acolo: „oricine“! Deci și el!

   Se rezemă, închise ochii și își împreună mâinile. „Doamne Isuse“, strigă el, „aici Îți aduc Ție păcatele mele multe, multe, toată vina mea mare! Tu vrei să o ierți, o, ce har! Tu ai murit și pentru mine, ai stat și pentru mine în judecata lui Dumnezeu! Acum știu că nu voi merge în pierzare, că am viața veșnică, căci ce spui Tu, este adevărat! Eu Te cred! Amin.“

   Când Lore intră seara în cameră, Ion îi întinse Biblia și spuse plin de bucurie: „Lore, sunt mântuit, sunt mântuit! Nu voi merge în pierzare, ci am viață veșnică – Domnul Isus mi-a dăruit-o! Am putut să vin la El, să primesc în credință lucrarea Sa, și acum El este și Mântuitorul meu! Ce har!“

   Lore alergă la pat și îl îmbrățișă. Nu știa ce să mai facă de bucurie și de mulțumire. Cum ascultase Domnul Isus rugăciunea ei fierbinte pentru mântuirea veșnică a fratelui ei!

„Oricine crede în El“

(Ioan 3.16; Faptele Apostolilor 10.43; Romani 10.11)

Ce s-a întâmplat cu Ana?

   Ana s-a recunoscut ca fiind o păcătoasă pierdută. Ea şi-a dat seama că aşa cum e nu poate intra în împărăţia lui Dumnezeu. De aceea a venit cu păcatele ei la Mântuitorul şi I-a spus toată vina ei.   Astfel, Ana a devenit foarte fericită şi a întrebat-o pe mama ei:

   - Pot să le spun acum şi fraţilor mei?

   Mama i-a răspuns:

   - Cred că nu trebuie să le spui niciun cuvânt. Ei înşişi vor vedea că tu ai devenit o oiţă a bunului Păstor. Să dea Dumnezeu ca şi ei să nu-L mai lase pe Mântuitorul să aştepte prea mult!

   - Dar cum pot vedea fraţii mei acest lucru? Doar nu se vede, spuse micuţa Ana.

   - Ba da, acest lucru se poate vedea prin faptul că nu mai eşti un „ţap mic“ care loveşte imediat cu coarnele şi răneşte, atunci când eşti tachinată, spuse mama.

   A doua zi, Ana veni foarte veselă acasă şi îşi puse ghiozdanul în camera în care se jucau cei doi fraţi ai ei. După prânz, când Ana dori să-şi facă temele, observă că ghiozdanul ei era răscolit şi penarul golit. Blocul de desen era mâzgâlit şi caietul de compunere avea pete urâte şi urechi mari de măgar. Fraţii Anei, Claudiu şi Eugen, stăteau la masă şi râdeau. Claudiu îi dădu un ghiont fratelui său mai mic şi îi spuse: „Fii atent acum, să vezi ce scandal va face!“

   Dar au dat greş, s-au bucurat degeaba. Foarte liniştită, Ana şi-a luat ghiozdanul, şi-a adunat cărţile şi caietele şi le-a aranjat. Caietul de compunere a trebuit să-l lipească.

   Mai târziu, Ana a ajutat-o pe mama ei la bucătărie. Despre pozna care au făcut-o cei doi băieţi ca să o necăjească, nu îi spuse nimic.

   Seara, când mama a vrut să se roage cu copiii ei, a fost surprinsă de faptul că Eugen era foarte tăcut. Probabil îl apăsa ceva. Părea că îl va podidi plânsul. Mama îl întrebă dacă-i lipseşte ceva.

   - Nimic, răspunse el la început. După o clipă, întrebă pe un ton foarte serios:

   - Dar ce s-a întâmplat cu Ana? Ea este cu totul altfel. Apoi, cei doi băieţi îi povestiră mamei ce au făcut ca să o necăjească pe sora lor şi cum a rămas ea liniştită.

   - Da, le spuse mama, e firesc. Ana a devenit o oiţă a bunului Păstor. Ea şi-a dat jos „corniţele“.

   Această explicaţie simplă a lăsat o impresie adâncă asupra celor doi băieţi. Au privit-o un răstimp pe Ana, apoi au îngenuncheat lângă mama lor şi L-au rugat din toată inima pe Mântuitorul ca să-i facă şi pe ei oiţele Lui.

August

Miros plăcut

de fân uscat

cuprinsul tot

a-mbălsămat.

Mireasma Ta

Isuse-aş vrea

s-o port şi eu

în viaţa mea.

Cât pot privi

şi cât cuprind

aud cântând

şi văd muncind.

Ce bine e

şi ce frumos

muncind mereu

să fii voios.

Aşa doresc şi eu

cântând,

să pot munci

cu drag

oricând...

Floare parfumată

   A fost odată o fetiţă chineză, care se numea „Floare parfumată“. Familia sa, prietenele sale şi ea însăşi se închinau în faţa unui stâlp de piatră. Acesta era un idol adevărat, cu ochi, dar nu putea să vadă. Mâinile lui nu puteau să ajute, iar urechile lui nu puteau să audă rugăciunile. El nu putea deci să ajute, pentru că nu trăia. Şi totuşi, familia chineză se îndrepta spre el când era în necaz şi îi aducea daruri.

   Un misionar veni în această ţară, şi fetiţa ascultă istorisirile despre Isus, Fiul lui Dumnezeu. Află cum El a venit din cer pe pământ, cum El a vindecat bolnavi şi a iubit copiii.

   În timp ce misionarul istorisea, inima „Florii parfumate“ se umplu cu mare dragoste pentru acest drag Domn Isus. Dar când auzi cum El a fost pedepsit în locul nostru, cum a murit pe cruce, pentru ca astfel tuturor să le poată fi iertate păcatele şi greşelile, plânse să i se rupă inima.

   Misionarul a oprit curând lacrimile fetei. Domnul Isus nu doar a murit, ci Dumnezeu, Tatăl Său, L-a înviat dintre morţi. Acum este iarăşi în cer, iar de acolo priveşte la noi jos şi ne iubeşte.

   Aceasta este vestea bună, minunată, pe care o putem citi în Evanghelie şi pe care trebuie să o vestim tuturor popoarelor: Domnul Isus trăieşte pentru voi în cer, El vă poate salva şi ocroti, şi El vrea să vă ajute în fiecare zi.

Domnilor, ce trebuie să fac

„Domnilor, ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?... Crede în Domnul Isus, şi vei fi mântuit tu şi casa ta.“ (Faptele Apostolilor 16.30, 31)

Steaua luminoasă

   În timpul ultimului război mondial, în America a fost obiceiul ca fiecare familie, care avea un fiu în război, să pună o stea luminoasă în fereastră.

   Într-o seară, un bărbat se plimba cu băieţelul lui pe străzile New York-ului. Micuţul privea cu interes luminiţele din ferestre.

   De fiecare dată, când vedea o casă cu o stea, bătea din palme. În timp ce treceau astfel prin faţa caselor, striga:

   - O, uite, tată, şi acolo o casă, care are un fiu în război! Şi acolo încă una! Şi acolo una cu două stele! Uite, acolo este o casă, care nu are stea!

   În sfârşit au ajuns la un loc unde nu erau case. Pe cerul întunecos se vedea luceafărul-de-seară, care lumina strălucitor. Băieţelul îşi ţinu respiraţia:

   - O, uite, tată, exclamă el, cu siguranţă, L-a dat şi Dumnezeu pe Fiul Său, căci şi El are o stea în fereastra Lui!

   Într-adevăr, Dumnezeu L-a dat pe Fiul Său. „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică“ (Ioan 3.16).