Băieţelul de la carusel

   Mario nu mai avea mamă şi tată. Unchiul şi mătuşa îl luaseră la ei. Acum trăiau toţi trei într-o rulotă şi mergeau din oraş în oraş. Mario îl ajuta pe unchiul lui să instaleze caruselul şi să-l strângă. Unchiul pretindea mult de la el, era adesea chiar grosolan.

   Ieri a fost iarmaroc. Şi astăzi Mario trebuia să care toată ziua scânduri şi bârne, care erau mai mari decât el. Aproape că nu mai putea.

   Atunci se auzi un glas aspru din rulotă. Unchiul nu era mulţumit cu munca lui Mario.

   - Unui astfel de băiat trebuie să-i dăm de mâncare! Pleacă! Grăbeşte-te, leneşule!

   Din nefericire, Mario i-a dat un răspuns obraznic. Unchiul său se făcu roşu de mânie; el înjură şi îl bătu pe Mario. Micuţul era disperat. Se lăsă jos pe treptele rulotei şi cu capul în mâini suspină aşa de sfâşietor, încât tot corpul îi tremura.

   Deodată, o mână se puse pe umărul său. Tresări speriat şi ridică înfricoşat capul. Lângă el stătea o femeie şi îi zâmbea prietenoasă. Îi spuse cu glas blând:

   - Ştii că Cineva te iubeşte? Cineva care vrea să fie Prietenul tău şi să aibă grijă zilnic de tine? Este Domnul Isus.

   Apoi îi dărui lui Mario Evanghelia după Luca. Aproape nu-i veni să-şi creadă ochilor:

   - Îmi aparţine? întrebă el.

   - Da, poţi să o păstrezi.

   Pe faţa inundată de lacrimi apăru un zâmbet. Mario puse cu grijă Evanghelia în buzunarul pantalonilor:

   - Astfel o voi avea tot timpul la mine, ca să o citesc; puteţi fi sigură că o voi citi!

   Necazul lui dispăru. Făcu câteva tumbe de bucurie şi porni ca o săgeată. De cealaltă parte a poienii ştia un colţ liniştit; acolo se aşeză pe pământ, scoase Evanghelia şi începu să citească...

   Şi apoi, în ziua următoare, rulotele dispărură. Mario plecă mai departe cu Evanghelia sa. Dar acum nu mai era singur, căci Domnul Isus Se îngrijea de el.

   Micuţ cititor, care ai citit această întâmplare adevărată, tu ai poate mai mult decât o Evanghelie. Probabil că ai un Noul Testament sau chiar o Biblie. Ai citit azi dimineaţă în ea? Şi i-ai mulţumit lui Dumnezeu pentru acest privilegiu? Dacă nu, atunci gândeşte-te la micuţul Mario şi recuperează imediat ceea ce ai neglijat!

Încredere

   - Petre, nu poţi să-mi faci o ceașcă de cafea?

   Petre stătea pe banca de sub fereastra dormitorului şi cojea araci. Auzi imediat strigătul soţiei lui bolnave prin fereastra deschisă, dar mai bine nu l-ar fi auzit, căci îi amintea de sărăcia lui. Nu mai era nicio boabă de cafea şi niciun ban în casă. Era o artă să faci cafea. Petre L. era un om harnic; dar de când facturile pentru medic şi medicamente pentru boala soţiei lui au înghiţit aşa mulți bani, câştigul lui mic de rotar nu mai era suficient, şi între timp deveniseră foarte săraci.

   - Petre, nu mai avem boabe de cafea? strigă din nou soţia lui.

   - Fii liniştită, Eliza, se va face, răspunse el şi merse în mica bucătărie. Luă cutia de pe raft. Era goală. Numai mirosul de cafea mai era în ea. Tot la fel de gol era şi portmoneul lui Petre, iar ca să împrumute la vecini nu dorea. Dar nu ştia ce să facă. Petre L. era un creştin, unul dintre aceia care se ţinea strâns de Mântuitorul şi se încredea în Cuvântul Lui. El citise dimineaţa un psalm şi îşi aduse aminte acum de un verset de acolo: „Căci ale Mele sunt toate dobitoacele pădurilor, toate fiarele munților cu miile lor.“ Deci, cămările lui Dumnezeu nu erau goale. El Îşi hrănea zilnic animalele – cu cât mai mult pe fiii oamenilor! Şi nu va putea să procure El o ceaşcă de cafea pentru această casă?!

   Petre i-a spus dorinţa lui Domnului şi a crezut că El îl va ajuta.

   - Ah, Petre, se tângui iarăşi din dormitor soția, când îmi aduci odată cafeaua?

   - Imediat, imediat, Eliza, fii liniştită! Acum văd de foc, răspunse omul bătrân. Aşa şi făcu şi puse un ceaun plin cu apă pe sobă. Apoi puse ceştile pe masă. Zăngănea tare cu vasele, ca bolnava să audă şi să se bucure. Apa firbea pe sobă. Cineva bătu la uşă. O fată cu un coş greu intră.

   - Domnule L., doamna R. vă trimite aceasta. Sărbătorim o zi de naştere în casă şi a dorit să facă cuiva o bucurie. Atunci s-a gândit la soţia dumneavoastră bolnavă.

   Spunând aceasta, fata puse coşul jos şi se furişă din bucătărie. Petre L. îngenunche în faţa coşului plin şi despachetă. Dar el îşi revărsă şi mulţumirea adâncă a inimii lui înaintea Domnului care îl ajutase. Curând maşina de cafea zornăia, iar în timp scurt doi oameni fericiţi şedeau în camera bolnavei şi beau cafea. În coş nu se afla doar un sfert de kilogram de cafea boabe, ci şi pâine, zahăr, ouă, carne şi multe altele.

   Atunci trecu pe acolo un prieten bun. Mirat văzu masa îmbelşugată a oamenilor săraci.

   - Vino! strigă Petre şi îl împinse spre masa plină. Uite, cum Dumnezeu este dragoste! Eu L-am rugat pentru câteva boabe de cafea şi El mi-a dat toate acestea. Nu sunt un om fericit în sărăcia mea?

   Peter L. și soţia lui sunt de mult în Paradis, acolo unde nu mai este sărăcie şi lipsă. Un prieten de-al lor mi-a spus această mică întâmplare şi de asemenea că nu trebuie să o trec sub tăcere. Astfel am istorisit-o aici şi adaug: Ce bine să ştim că Dumnezeul nostru este un Dumnezeu al dragostei!