Bucuraţi-vă

Bucuraţi-vă că numele voastre sunt scrise în ceruri.

Trenul

   Bătea un vânt rece de primăvară. Trenul mergea spre vestul Americii. Într-o staţie urcă o fetiţă de vreo 8 ani, cu o gentuţă în mână. Intrând în vagon, se uită la toate feţele şi, nerecunoscând pe nimeni, se aşeză pe o bancă. Părea obosită. Îşi puse geanta la capătul băncii, în loc de pernă, şi se întinse, încercând să doarmă. Curând veni controlorul. Văzându-l, fetiţa îl întrebă dacă poate să doarmă pe banca aceea. Controlorul îi spuse că poate, dar mai întâi să-i arate biletul. Ea a răspuns că nu are bilet. Urmă apoi acest dialog:

   - Unde mergi?

   - Merg în cer.

   - Cine plăteşte pentru biletul tău?

   - Domnule, trenul ăsta nu merge în cer? Nu e trenul lui Isus?

   - Nu cred. Dar de ce pui o astfel de întrebare?

   - Pentru că mama mea, înainte de a muri, îmi cânta despre calea ferată care duce în cer; şi dumneatale eşti aşa de bun şi de amabil, că eu am crezut că trenul ăsta merge în cer. Mămica mea îmi cânta că Isus călătoreşte în trenul acela... şi că se opreşte în fiecare staţie, ca să ia oameni, dar mama nu-mi mai cântă acum... nimeni nu-mi mai cântă... şi m-am gândit să urc în trenul care merge în cer şi să mă duc la mama. Domnule, dumneatale îi cânţi fetiţei dumneatale despre calea ferată care duce în cer? Ai o fetiţă, nu-i aşa?

   El răspunse cu lacrimi în ochi:

   - Nu, draga mea, n-am nicio fetiţă. Am avut una, dar a murit şi s-a dus în cer.

   - S-a dus cu trenul ăsta? Nu cumva mergi şi dumneatale s-o vezi?

   Rând pe rând, oamenii din vagon s-au ridicat în picioare s-o vadă pe fetiţa care vorbea astfel, şi rând pe rând ei au început să plângă. O doamnă s-a apropiat de fetiţă şi i-a spus:

   - Eşti un îngeraş! Fetiţa i-a răspuns:

   - Da, mămica mea mi-a spus că într-o zi voi fi un îngeraş. Apoi întrebă:

   - Domnule, pot să dorm pe banca asta, până ajungem în cer? Să mă trezeşti când ajungem la poartă, ca să văd pe mama şi pe Isus şi pe fetiţa dumneatale.

   Cu ochii plini de lacrimi, controlorul îi răspunse:

   - Da, îngeraşule, da! Domnul să te binecuvânteze.

   Fetiţa deschise ochii din nou şi întrebă:

  - Ce să-i spun fetiţei dumneatale când am s-o văd? Să-i spun că m-am întâlnit în trenul lui Isus cu tatăl ei? Să-i spun?

   Hohote de plâns se auzeau în tot vagonul. Controlorul nu mai putea să rostească niciun cuvânt din cauza plânsului. El se duse în cabina lui şi îşi predă viaţa Domnului, pe care-L părăsise de mult. Apoi se hotărî să ia fetiţa acasă la el, ca s-o înfieze. Dar la sfârşitul călătoriei, fetiţa muri. Ea plecă cu trenul în cer, la mama ei, la Isus şi la fetiţa controlorului.

   Când va veni ultima zi din viaţa noastră, şi noi vom merge acolo.

Străzi invizibile

   Ştii care sunt cele mai vechi străzi ale pământului?

   Poate te gândeşti la drumurile comerciale ale fenicienilor, egiptenilor, grecilor sau romanilor. Sau te gândeşti la drumurile de război ale hunilor, care s-au întins din depărtatele stepe ale Asiei până în adâncul Europei.

   Nu, noi nu vorbim de aceste străzi. Şi nici de liniile moderne ale maşinilor, vapoarelor sau giganţilor aerului. Noi ne gândim la alte străzi.

   Aceste străzi nu au fost construite de către oameni. Ele nu au fost circulate de oameni niciodată!

   Sunt străzi invizibile. Ele conduc sus peste ţări, păduri şi dealuri, peste izvoare, râuri şi mări. Sunt drumurile de zbor ale păsărilor zburătoare!

   Aceste „străzi”, din înaltul nord până în sud, de la Capul Bunei Speranţe până la golfurile finlandeze ale mării, din Scandinavia până la Nil şi care sunt „construite” în multe alte locuri ale pământului, nu le putem vedea niciodată cu ochii noştri. Totuşi, noi ştim că aceste străzi există.

   Chiar acum primăvara vor zbura iarăşi păsările, fie în cete sau singuratice, pe aceste străzi. Niciun semn de circulaţie nu le dă informaţii despre drum, nici pomii, nici arbuştii. Dar totuşi aceşti călători cu pene, aviatori, planorişti cunosc drumul lor şi vin sigur la ţintă. Şi toţi găsesc drumul înapoi din întinderea sudică, unde şi-au făcut „somnul iernii”.

   Cu siguranţă, Îl cunoaşteţi toţi pe acest „Ziditor” al acestor drumuri, Meşterul genial şi desigur ştiţi cine arată acestor păsări călătoare drumul. Cunoaşteţi voi cu numele pe aceşti cântăreţi împănaţi ai pădurilor, ai dealurilor şi ai grădinilor? Ştiţi voi cum apar şi unde îşi fac cuiburile?

   Să ne bucurăm, tineri şi bătrâni, de cântecul minunat şi de zburdălnicia lor.

Vinovat?

   - Eugen, vino o dată! răsună din curte spre etajul al doilea. Sus la fereastră apăru moţul blond al unui băiat.

   - Vin imediat! Se auziră paşi grăbiţi în casa scărilor, apoi imediat Eugen apăru în curte şi îl salută pe prietenul său Valentin.

   Tocmai doreau să părăsească curtea, când deodată sus s-a deschis iarăşi fereastra. Eugen îl auzi pe tatăl său strigând:

   - Unde vreţi să mergeţi?

   - La muntele S.

   - Nu te duci acolo! spuse tatăl, este prea periculos acolo sus la carierele de piatră. Nu te du la muntele S., băiete, auzi?

   - Da, tată.

   Băieţii părăsiră curtea. Eugen era indispus. Acum toată după-amiaza era stricată. Se bucuraseră atât de mult să meargă la muntele S.! Acolo puteai să te joci aşa de frumos, să sapi peşteri şi să construieşti cetăţi.

   De ce trebuia să fie tata aşa de sever!

   - Tatăl tău ştie doar să ne strice cheful, spuse Valentin, el nu-ţi permite nimic. Şi părinţii mei mi-au interzis de câteva ori să merg la muntele S. Dar eu tot merg. Nu sunt destul de mare?

   Dar Eugen ezita. S-a oprit şi a spus:

   - Eu merg acasă!

   - Nici nu mă gândesc! Facem un mic ocol şi nu ne vede nimeni.

   - Nu, nu vreau. Tata ar putea să afle. Lui îi este teamă pentru mine. Chiar săptămâna trecută a căzut cineva mortal de acolo de sus – doar ştii şi tu.

   - Prostii! Dacă s-a nenorocit, el a fost de vină. Noi ne luăm măsuri de precauţie. Nouă nu ni se poate întâmpla aşa ceva.

   Eugen dădu din cap şi vru să plece acasă. Atunci Valentin îl apucă de braţ şi spuse:

   - Fricosule! Dacă nu mergi cu mine, ne despărţim. Nu vreau să mai fiu prieten cu tine. Caută-ţi un prieten mai bun – şi eu îmi voi găsi un altul, unul care să nu mă lase baltă!

   Eugen se uită la Valentin. El se gândi. Nu era Valentin conducătorul întregii clase? Nu începea el toate năzbâtiile, pe care le făceau? Nu avea el cea mai bună reputaţie, cel mai mare curaj şi un spirit întreprinzător?

   Da, Valentin era bine văzut de colegii săi de clasă. Iar Eugen nu dorea să-l piardă ca prieten. În plus – el nu era un fricos! Spuse lui Valentin:

   - Atâta curaj cât ai tu, am şi eu! Apoi porniră spre muntele S.

   Acest munte cu povârnişuri prăpăstioase avea o înălţime considerabilă. Era acoperit până în vârf cu grupuri mici de copaci, iar printre ei se căţăra o mare de trandafiri sălbatici, răchiţică şi murari, încât deabia puteai ajunge în vârf.

   La jumătatea înalţimii era cariera de piatră. În această carieră erau o mulţime de peşteri şi stânci suspendate, crăpături şi ieşituri, şi toate acestea îi atrăgeau pe băieţi acolo, ca să se joace.

   Valentin şi Eugen au urcat pe muntele S. Acolo sus erau deja mai mulţi băieţi din clasa lor, pentru a face din pietre stăvilare mici, pentru a contrui cetăţi sau pentru a rostogoli de la marginea unei părpăstii blocuri de stâncă mai mari.

   Băieţii şi-au petrecut timpul mai bine de o oră în acest fel. Apoi s-a întâmplat nenorocirea.

   În timp ce ascultau zgomotul produs de pietrele, care se rostogoleau printre mărăciniş în prăpastie, unul dintre băieţi alunecă aproape de ei pe râpa abruptă.

   Cine era?

   Cine putea să fie?

   Se uitau îngroziţi în cariera de piatră. Apoi s-au uitat în jur, palizi de groază. Atunci Valentin strigă:

   - Acesta poate să fie doar Andrei, el lipseşte!

   Aşa era. Fratele mai mic al lui Valentin, Andrei, a căzut în carieră.

   Băieţii au căutat cu înfrigurare după un loc potrivit pentru a coborî. Apoi s-au lăsat unul după altul în jos pe peretele abrupt. Jos l-au văzut pe micuţul Andrei. Ce privelişte pentru ei! Micuţul stătea întins pe o grămadă de pietre. Din gura lui curgea sânge. Nu se mai mişca. Eugen şi Valentin s-au apropiat de el. Niciunul dintre ei nu a spus niciun cuvânt.

   Apoi unul dintre ceilalţi băieţi a alergat pentru a aduce ajutoare din sat şi pentru a o anunţa pe mama lui Andrei. Ea plângea tare când a venit şi l-a văzut pe băiatul ei ca mort. Ea l-a ridicat cu grijă şi l-a dus singură în sat. Băieţii s-au uitat un timp în urma femeii. Apoi au plecat tăcuţi acasă. În dimineaţa următoare s-au întâlnit la şcoală. Cu gândurile erau cu toţii la micuţul Andrei. Medicul a constatat multe leziuni interioare.

   În pauză, Eugen a trebuit să-i caute pe colegii lui de clasă. Stăteau deoparte într-un colţ în curtea şcolii. Eugen li s-a adresat. Dar nu a primit niciun răspuns. Ei nu s-au uitat deloc la el. Probabil, nu doreau să aibă nimic de-a face cu el.

   Ce se întâmplase? Ce aveau împotriva lui? De ce erau aşa de respingători? Îl cuprinse un sentiment neplăcut.

   Cursurile începură iarăşi. În timpul orei, Eugen simţi cum cineva îl trage de mânecă. Se întoarse şi auzi pe cel din spate şoptind:

   - De ce l-ai împins pe Andrei în carieră?

   Eugen stătea ca înlemnit.

   - Cine a spus aceasta? – Cine?

   - Aşa spune Valentin, aşa spun şi ceilalţi.

   Lui Eugen i se opri respiraţia. În faţa ochilor lui se învârtea totul.

   - Aşa o răutate! Îl podidiră lacrimile.

   După terminarea orelor a vrut să meargă repede acasă la părinţii lui. Dar apoi se hotărî să-l caute mai întâi pe Valentin. Mama lui Valentin îi deschise. Dar Valentin nu era încă acasă.

   Jos în casa scărilor, cei doi băieţi se întâlniră. Valentin a fost la început foarte stânjenit. El ocolea privirea lui Eugen. Aceasta i-a dat curaj lui Eugen. L-a prins pe Valentin de umăr şi spuse:

   - Mă învinuieşti că am împins pe fratele tău în cariera de piatră!

   Valentin ezită o clipă. Apoi ameninţă:

   - Dispari sau vrei să mă cunoşti!

   Atunci, cineva deschise în spatele lor uşa casei. Au trebuit să se despartă, şi Eugen alergă acasă.

   Zvonul despre Eugen trecu prin întreg satul. Fiecare povestea mai departe, toţi credeau şi vorbeau urât despre băiat.

   Şi învăţătorul află. El îl chemă pe băiat la el, pentru că dorea ca acesta să-i povestească ce se întâmplase, pentru că nu credea deloc aşa ceva. Apoi şi ceilalţi băieţi au trebuit să spună ce s-a întâmplat. Dar cu cât i se părea învăţătorului că a ajuns să înţeleagă ce se petrecuse, cu atât mai încurcată i se părea prezentarea fiecăruia. Valentin şi cei mai mulţi dintre ceilalţi băieţi au dat vina pe Eugen. Învăţătorul a fost la final deplin descumpănit.

   Deodată, cineva bătu la uşă. Afară se afla fierarul Herlea cu soţia lui şi l-a rugat pe învăţător să-i primească pentru o scurtă discuţie. Pentru aproximativ un sfert de oră, băieţii au fost singuri. Apoi, învăţătorul şi cu vizitatorii săi intrară în clasă, iar interogatoriul începu din nou. Şi iarăşi Valentin şi-a prezentat acuzaţiile sale.

   Atunci, învăţătorul se apropie de Valentin. El se uită ferm la el, apoi spuse:

   - Tu singur eşti vinovat de acest accident. Tu ai cauzat căderea fratelui tău – chiar dacă fără intenţie. Domnul Herlea şi soţia lui au văzut de departe ce aţi făcut, fără ca voi să observaţi. Ei au văzut cum ai vrut să smulgi ceva din mâna fratelui tău mai mic, cum Andrei a dat drumul la ce ţinea în mână şi apoi a căzut pe spate în carieră. Ce mai ai de spus?

   Valentin n-a negat nimic.

   Băieţii şi învăţătorul lor au avut apoi o discuţie mai lungă. Nu numai Valentin şi-a cerut iertare de la Eugen, ci şi toţi ceilalţi, care l-au învinuit pe nedrept.

   Totuşi, Eugen nu a fost foarte bucuros. Trebuia să se gândească mereu la cuvintele tatălui său.

   Nu, Valentin nu era singurul vinovat în accident. Şi el, Eugen, ştia că era vinovat. El şi-a luat curaj să spună în faţa întregii clase cum nu a ascultat de atenţionarea tatălui său.

   Seara a vorbit şi cu părinţii lui despre aceasta. Se făcuse târziu. Împreună au îngenuncheat şi au recunoscut neascultarea lui Eugen în faţa Domnului Isus. Şi la micuţul Andrei s-au gândit.

   Dumnezeu a dăruit har, iar Andrei s-a însănătoşit după câteva săptămâni. De atunci, Eugen a putut să se bucure iarăşi.