sâmbătă

„Cartea...“



   În urmă cu mulți ani, un colportor distribuia în piața unui mic oraș francez scrieri evanghelistice. Îi atrase atenția un țăran bătrân, care stătea în fața unei mici librării și răsfoia atent în cărțile expuse. Una după alta o așeza dezamăgit înapoi pe raft.    Colportorul s-a apropiat de el și l-a întrebat prietenos:
   - Nu găsiți ce căutați?
   - Nu, răspunse țăranul, deja de mult timp caut cartea și nu o găsesc.
   - M-aș bucura, dacă v-aș putea ajuta, spuse colportorul. Ce fel de carte este? Cu siguranță, este vorba de ceva anume, dacă o căutați așa de mult?
   - Da, tocmai asta este problema, spuse țăranul, că nu știu despre ce carte este vorba. Spunând aceasta, scoase din buzunarul hainei o foaie îngălbenită, care aparținea unei cărți foarte vechi, și spuse:
   - Vedeți, doresc să găsesc cartea de unde provine această pagină. Cel puțin doresc să aflu sfârșitul acestei propoziții de aici de jos...
   Colportorul recunoscu imediat textul paginii cărții ca fiind locul din Noul Testament: „Dar Dumnezeu Își arată dragostea față de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoși...“
   L-a rugat pe omul bătrân să vină cu el, l-a dus la locuința sa, a scos Biblia și a citit primele zece versete din capitolul cinci al Epistolei către Romani: „Dar Dumnezeu Își arată dragostea față de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoși, Hristos a murit pentru noi. Deci, cu atât mai mult acum, când suntem socotiți neprihăniți, prin sângele Lui, vom fi mântuiți prin El de mânia lui Dumnezeu. Căci, dacă atunci când eram vrăjmași, am fost împăcați cu Dumnezeu, prin moartea Fiului Său, cu mult mai mult acum, când suntem împăcați cu El, vom fi mântuiți prin viața Lui.“
   Apoi a spus o rugăciune scurtă, i-a dăruit vizitatorului său o Biblie și i-a cerut adresa. Omul bătrân i-a mulțumit mișcat și și-a luat politicos rămas-bun.
   Câtva timp mai târziu, colportorul l-a vizitat pe țăranul bătrân. Acesta s-a bucurat mult. Prin dragostea lui Dumnezeu s-a recunoscut ca păcătos pierdut, s-a întors la Dumnezeu și a acceptat mântuirea în Hristos. Acum era foarte fericit.

   Dacă ar căuta toți oamenii cu o așa insistență și cu o așa seriozitate mântuirea sufletelor lor!

Ferice de cei ce ascultă Cuvântul lui Dumnezeu și-l păzesc! (Luca 11.28).

Albinele



   Am citit în urmă cu câtva timp un experiment interesant: cineva a pus o albină sub un clopot de sticlă. El a aprovizionat-o cu tot ce era necesar vieții: aer, apă și hrană. Dar ce s-a întâmplat? După două zile, albina a murit. Cum a fost posibil așa ceva? Ce îi lipsea? Știi?
   Sărmanei albine îi lipsea poporul – poporul albinelor! Și pentru ucenicii lui Isus, pentru copiii lui Dumnezeu, ceata ucenicilor, familia lui Dumnezeu, este „necesară vieții“. De aceea, în Sfânta Scriptură (Evrei 10.25) suntem îndemnați să nu părăsim adunarea. Pune-ți în inima ta gândul să mergi la orele de adunare și de școală duminicală când este posibil. Uneori nu este chiar așa de simplu să fii singur în clasă o mărturie pentru Domnul Isus, nu-i așa? Cât de important și de frumos este că la adunare avem părtășie cu alți copii ai lui Dumnezeu. Să-i mulțumim Domnului pentru acest lucru!

vineri

Împachetatul geamantanului!



   În sfârșit, vacanța de vară! Pentru Cristina erau primele zile de vacanță de vară! Entuziasmată, fetița de șase ani alergă spre casă. Mai trebuiau împachetate geamantanele, căci ziua următoare toată familia dorea să plece în concediu. Ținta era marea.
   Acasă, mama se ocupa de pregătirile de concediu: ea împacheta în geamantan toate lucrurile care trebuiau luate, pentru Cristina haine de vară, sandale, costum de baie și multe altele.
   Cristina s-a apropiat de mama ei spunând:
   - Mami, mai trebuie împachetate jucăriile mele, păpușile trebuie să vadă și ele marea!
   Mama râse, dar îi dădu un geamantan mic și spuse:
   - În acest geamantan poți împacheta toate păpușile și jucăriile pe care dorești să le iei cu tine.
   Cristina se gândi bine ce să ia cu ea. Până la urmă umplu geamantanul până sus. Nimic nu mai intra.
   Dar deodată îi veni în minte că și în concediu va merge la școala duminicală. Ea nu împachetase însă cartea de cântări pentru școala duminicală. Ce să facă acum? Geamantanul era plin!
   După ce ezită puțin, Cristina luă o păpușă din geamantan și în locul ei așeză cartea de cântări.
   Puțin mai târziu, mama veni să ia geamantanul. Ea se bucură când văzu cartea de cântări în geamantan și acum știa că fiica ei nu a uitat să-L urmeze pe Domnul Isus și în concediu.
   Ce împachetezi tu în geamantanul tău?

Te lăudăm pe Tine



Te lăudăm pe Tine,
ce-ai fost mereu cu noi,
ce ne-ai adus scăparea
din grelele nevoi.

Te lăudăm pe Tine,
ce-ai ascultat pe-ai Tăi,
scăpându-i totdeauna
din mâna celor răi...

Te lăudăm pe Tine,
căci brațul Tău întins
a despicat pustiuri
și ziduri a învins.

Te lăudăm pe Tine,
ce-ai depărtat furtuni,
din lunga-mprăștiere
pe cei iubiți s-aduni.

Te lăudăm pe Tine,
ce poți să-nvingi și-acum
oricâte piedici încă
va fi s-avem pe drum.

joi

Vocea conștiinței



   Micul Petrică avea o bunicuță evlavioasă și bună la inimă. Ea îl învăța să spună numai adevărul și băiatul căuta să-i urmeze întotdeauna povața.
   Într-o zi, bunica plecă după cumpărături și-și luă nepoțelul cu dânsa. În magazin erau o mulțime de coșuri cu legume și fructe. În vitrinele de sticlă de pe tejghea se înșirau la vedere tot felul de dulciuri – biscuiți și bomboane. Băiețașul nu-și putea lua ochii de la ele...
   În timp ce bunicuța își făcea cumpărăturile, Petrică zări printre coșurile cu fructe o măsuță cu mai multe coșulețe pline cu fructe de pădure și printre ele afine, după care băiețașul se dădea în vânt, nu alta! Băiatului îi veni poftă să guste o bobiță, numai una, deși ar fi putut înfuleca pe nerăsuflate un coș întreg. Dar o voce lăuntrică îi șopti că dacă va lua o singură bobiță, va săvârși un furt, iar să furi, înseamnă să păcătuiești.
   Înăbușindu-și vocea slabă a conștiinței, Petrică întinse mâna spre coș. Prima boabă se dovedi a fi așa de dulce, încât mâna se întinse de la sine după a doua, apoi după a treia, a patra și așa mai departe, până le pierdu numărul...
   Deodată nepotul auzi vocea bunicuței:
   - Unde ești, Petrică?
   Petrică apăru de după coșul cu afine, se apropie de bunicuță și o urmă în tăcere. Bunicuța îl privi lung și-l întrebă:
   - Ce-i cu petele astea vinete de pe obrajii tăi?
   - Ce fel de pete? întrebă cu prefăcută nevinovăție Petrică, adăugând la păcatul furtului și pe cel al minciunii.
   - Petrică, tu ai mâncat afine, nu-i așa? îl iscodi cu asprime bunicuța.
   - Numai o boabă-două, răspunse Petrică, știind prea bine că minte.
   - De unde le-ai luat? îl descusu bunicuța.
   - Din magazin, răspunse nepoțelul.
   - Cu învoirea vânzătoarei?
   - Nu.
   - Atunci le-ai luat pe ascuns?
   - Da, răspunse Petrică, roșind de astă dată până în vârful urechilor.
   Bunicuța îl luă de mână și cum ajunse acasă, îl puse pe genunchii ei și-i aminti de porunca Domnului: Să nu furi! Băiatul cunoștea această poruncă și izbucni în plâns, rușinându-se de fapta lui. Bunicuța îl puse mai întâi să-I ceară iertare Domnului, pentru că Îi încălcase porunca, apoi îl trimise să-i plătească vânzătoarei pentru boabele pe care le mâncase. Petrică însă îi zise:
   - Sunt gata să mă rog lui Dumnezeu, dar mi-e rușine să-i cer iertare vânzătoarei.
   - Știu că nu este ușor, îi zise bunicuța, dar asta este singura ieșire. Du-te și adu-ți pușculița.
   - Cum, să plătesc din banii mei? întrebă Petrică.
   - Desigur, odată ce-ai mâncat pe ascuns afinele, zise neînduplecată bunicuța.
   - Bine, dar pierd tot ce-am agonisit atâta vreme, încercă să protesteze Petrică.
   - Îmi pare rău, dar altfel nu se poate, stărui bunica.
   Petrică strânse tot mărunțișul din pușculiță și se îndreptă încet spre ușă. Bunicuța îl petrecu până în stradă, îl sărută, și băiatul, prinzând curaj, porni la drum.
   Vânzătoarea se minună, văzându-l că intră pentru a doua oară în magazin.
   - De ce te-ai întors? Nu cumva bunicuța ta a uitat ceva? întrebă ea.
   - Nu... Ea n-a uitat nimic, dar eu... eu n-am plătit pentru afinele pe care le-am mâncat pe ascuns... Iată tot mărunțișul meu...
   Vânzătoarea nu-i luă decât un bănuț și băiatului i se păru că în ochii ei sclipiră lacrimi. El ieși iute din magazin, dar buna vânzătoare îl ajunse în prag și-i întinse un pachețel, spunând:
   - Ia asta, Petrică, este pentru tine!
   Băiatul îi mulțumi și se repezi într-un suflet acasă. În pachet descoperi o gogoașă cu dulceață nespus de gustoasă. Bunicuța îl privi drăgăstoasă și-i spuse:
   - Vezi ce bine este când îți îndrepți greșeala? Să te porți așa întotdeauna, spre bucuria tuturor celor dragi.
   - Îți mulțumesc, bunicuță, rosti încet Petrică, bucuros că-și însușise bine lecția.