În ziua...

În ziua când Te-am chemat,

m-ai ascultat, m-ai îmbărbătat şi

mi-ai întărit sufletul.

Psalm 138.3

Crainicul

   Acum câteva decenii, când doar câţiva oameni puteau să-şi permită să cumpere un ziar, un om, numit crainic, mergea pe străzile orăşelului nostru, se oprea la locurile oficiale şi intersecţii, suna din clopot şi aducea la cunoştinţă populaţiei ştiri oficiale importante, dispoziţii, decrete, întâmplări deosebite, care erau de interes general. Când se auzea clopotul lui, ferestrele şi uşile se deschideau de jur-împrejur, şi oamenii ascultau cu atenţie ce li se comunica. Întotdeauna, crainicul începea veştile sale cu aceleaşi cuvinte: „Ascultaţi – ascultaţi-mă!“ Şi nimeni nu s-ar fi gândit să se întoarcă dezinteresat şi să nu dea atenţie deplină veştilor.

   Acest crainic cu clopotul lui nu mai există de mult timp.

   Dar şi astăzi există un crainic, un mesager, care are să ne facă o comunicare foarte importantă. Vestea lui trebuie să o ascultăm neapărat. Trebuie să o primim în inimă şi conştiinţă. Această Persoană care cheamă este Domnul Isus, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii. Şi vestea Lui este:

   „Cine ascultă cuvintele Mele şi crede în Cel ce M-a trimis, are viaţa veşnică, şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă“ (Ioan 5.24).

   Ai auzit deja această veste – şi ai crezut-o? O veste mai bună şi mai importantă nu a fost niciodată spusă! Doar ascultarea acestei veşti nu este totuşi suficientă; trebuie să o accepţi ca păcătos pierdut, trebuie să-L primeşti pe Domnul Isus ca Salvator şi să crezi în lucrarea Sa de mântuire de la Golgota. Doar aceasta te păzeşte de judecata viitoare.

Negru sau alb?

   Beniamin, un mic băiat băştinaş din Africa, întrebă un misionar:

   - A fost Domnul Isus un om negru?

   - Nu, Beni, răspunse misionarul.

   Pe faţa lui Beni se arătă o mare dezamăgire. Gânditor murmură pentru sine: „Oamenii albi au tot ce-i mai bun.“

   Misionarul îşi puse mâna pe umărul lui şi-i spuse:

   - Uite, băiatul meu, Domnul Isus a trăit în Orientul Mijlociu, acolo oamenii au o culoare mai întunecată a pielii decât noi europenii în nord, dar puţin mai deschisă ca a voastră aici în sud. Este aşa între ele...

   Atunci, faţa micului negru s-a luminat deodată:

   - Atunci Domnul Isus aparţine în aceeaşi măsură de negri ca şi de albi?

   - Da, aşa este, răspunse misionarul. Domnul Isus doreşte să câştige din toate popoarele pământului oiţe pentru turma Lui. Fiecare, care Îl acceptă ca Mântuitor al său, aparţine Lui, indiferent ce culoare a pielii are. Şi – în cer toţi oamenii sunt la fel – spălaţi prin sângele Mielului lui Dumnezeu.

„În adevăr, nu este nicio deosebire între iudeu şi grec;

căci toţi au acelaşi Domn, care este bogat în îndurare

pentru toţi cei ce-L cheamă. Fiindcă «oricine va chema

Numele Domnului, va fi mântuit».“

(Romani 10.12-13)

La Petru

   Intrarea Domnului Isus în sinagoga din Capernaum a făcut senzaţie! Ascultătorii au fost răscoliţi, ei discutau şi dezbăteau, se simţeau foarte acostaţi şi poate deranjaţi.

   Toată zona avea o temă nouă de discuţie: „L-ai auzit pe Isus predicând? El vorbeşte total diferit faţă de învăţaţii noştri! Se vede că ştie despre ce vorbeşte şi că Îl cunoaşte pe Dumnezeu cu adevărat!“

   Între timp, Domnul Isus a mers cu ucenicii Lui, Iacov, Ioan, Andrei şi Petru într-un loc, căci Petru îi invitase pe prietenii lui la masă. Petru locuia în Capernaum şi ei doreau să stea puţin împreună.

   „Aşa mulţi oameni vin zilnic la Isus şi caută ajutorul Lui, încât Învăţătorul are nevoie şi de o pauză de odihnă în casa prietenilor“, gândea Petru.

   Când au ajuns acasă la Petru, acolo domnea dezordinea. Temători şi trişti, locuitorii casei alergau de-a valma. Nimic nu era pregătit pentru primirea oaspeţilor.

   „Soacra ta este foarte bolnavă, Petru!“ Acum, oamenii lui văzură pe cine adusese Petru. Acesta era Învăţătorul, care vindecase deja pe mulţi!

   „Te rugăm, vezi de bolnava noastră“, L-au rugat pe Domnul Isus.

   El nu a ezitat niciun moment. Nu a aşteptat în cameră cum fac oaspeţii, ci S-a îndreptat ca întotdeauna imediat spre necaz şi probleme.

   El a mers în camera bolnavei, care avea febră îngrijorător de ridicată, a luat-o de mână şi a ridicat-o cu grijă. Atunci, febra a scăzut imediat. Ce uşurat a fost Petru! Dar Domnul Isus nu doar a alinat durerile, El a făcut-o pe bolnavă foarte sănătoasă.

   Soacra lui Petru s-a simţit imediat iarăşi în putere. Plină de dorinţa de a face ceva, s-a ridicat şi a preluat imediat activităţile din gospodărie. Plină de mulţumire, s-a îngrijit, ca oaspeţilor să nu le lipsească nimic. Ea le-a adus apă, ca să se poată înviora, şi s-a grăbit apoi să le pregătească o mâncare bună, gustoasă.

   Vecinii, care au văzut că Domnul Isus a vindecat-o pe soacra lui Petru, au alergat şi au spus noutăţile în toată cetatea.

   Când s-a făcut seară şi sabatul era pe sfârşite, s-au auzit bătăi la uşă. Afară s-au adunat toţi bolnavii şi suferinzii din Capernaum şi doreau să vină la Isus. Tot satul s-a înghesuit în casa lui Petru. Şi pentru fiecare, Domnul a avut un cuvânt bun şi un ajutor personal.

   S-a făcut foarte târziu până când Isus şi ucenicii Săi au ajuns la odihnă în acea seară.

Cel mai mare păcătos

  - La ce te gândeşti, Veronica? o întrebă tatăl pe fetiţa lui.

  - Învăţătorul de la şcoala duminicală ne-a dat un bilet pe care e scrisă o întrebare, la care trebuie să răspundem în scris până duminica viitoare.

  - Cum sună întrebarea? a vrut să ştie tatăl.

  - Aici e biletul, răspunse Veronica şi îi oferi tatălui foaia de hârtie.

  Tatăl citi:

  „Scrieţi numele celui mai mare păcătos pe care îl cunoaşteţi personal!“

  La început, el zâmbi, apoi spuse:

  - Veronica, această întrebare este desigur foarte simplă şi, pe lângă aceasta, ai timp o săptămână întreagă să găseşti răspunsul corect. Sunt curios ce răspuns vei găsi.

  De atunci, Veronica a stat deseori înaintea biletului ei alb. Medita mereu. Oare să scrie numele celor doi băieţi din clasa a IV-a care deseori erau obraznici faţă de ea şi care tot timpul o necăjeau? Sau să scrie pe Monica, pentru că nu a ajutat-o niciodată la desenat? Sau pe Ileana care nu i-a împrumutat niciodată creioanele colorate? Sau pe omul care locuia în partea de jos a străzii şi care era întotdeauna beat? Sau pe soţia neprietenoasă a brutarului?

  Oare se cuvenea să-i denumească pe toţi aceştia „păcătoşi mari“?

  Într-o zi, Veronica stătea iarăşi înaintea biletului ei, când tatăl intră în cameră. El îi promise că o va ajuta imediat după cină.

  - Veronica, la această întrebare, poate te va ajuta o carte anumită pe care, desigur, o citiţi şi la şcoala duminicală...

  - Noul Testament?

  - Da. De ce nu cauţi în el?

  - La aceasta ar fi trebuit să mă gândesc mai devreme, spuse Veronica şi imediat îi trecu prin minte că apostolul Pavel a scris undeva, într-una din epistolele sale despre „cel mai mare păcătos“. Şi-a adus Testamentul şi, după ce tatăl îi dădu câteva indicaţii, începu să caute acest loc din Biblie. În sfârşit găsi versetul. Acolo stătea scris:

  „O, adevărat şi cu totul vrednic de primit este cuvântul care zice: «Hristos Isus a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi», dintre care cel dintâi sunt eu.“

  - Tată, strigă Veronica uşurată, în sfârşit am găsit răspunsul corect!

  Tatăl ceru să-i dea biletul, îl citi şi dădu din cap.

  - Mă tem că răspunsul tău nu e bun. Nu cred că învăţătorul de la şcoala duminicală va fi mulţumit cu el. El te va întreba dacă l-ai cunoscut personal pe apostolul Pavel; aşa sună întrebarea, nu-i aşa?

  Veronica era total dezamăgită. Nu mai avea curaj să caute mai departe. Dar tatăl îi veni iarăşi într-ajutor:

  - Veronica, nu te gândi aşa de mult la alţii...

  Deodată, fetiţa îl privi uluită pe tatăl ei şi îl întrebă ezitând:

  - Să scriu oare numele meu...?

  Atunci, tatăl o luă de mână pe fetiţa lui şi o trase spre el. Apoi o întrebă prietenos:

  - Veronica, fetiţa mea, nu ai făcut niciodată ceva nedrept? Nu ai minţit niciodată? Nu ai înşelat niciodată? Nu ai spus niciodată vreun cuvânt urât? Nu ai fost niciodată neascultătoare? Nu ai întristat niciodată pe Mântuitorul?

  Veronica se simţea foarte încurcată. Privi în pământ. Tatăl o trase mai aproape de el. O clipă nu se auzi nimic în cameră. Apoi, Veronica spuse:

  - Scriu numele meu.

  Ea luă creionul şi scrise mare şi desluşit: „Veronica“.

  Duminica următoare, copiii au primit iarăşi o temă de rezolvat. De astă dată, aceasta nu a fost grea pentru Veronica. Ea suna astfel: „Eşti mântuit?“ Veronica a scris răspunsul imediat; a scris chiar o propoziţie lungă. Tatăl citi răspunsul:

  „Mântuitorul meu a venit în această lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu, iar eu sunt mântuită, pentru că El a murit pentru mine pe cruce.“

  Tatăl se bucură împreună cu micuţa Veronica.