marți

Cum a devenit Sam un altul



   Sam era un mic băiat african, care a fugit să-şi scape viaţa, când două triburi vecine s-au luptat îngrozitor unul împotriva celuilalt. El a venit atunci împreună cu alţi copii şi câteva femei la staţia misionară. Aici a primit cazare şi mâncare.
   Misionarul Z. era conducătorul responsabil al staţiei. El avea nevoie de un băiat pentru rezolvarea a tot felul de lucrări curente la staţia misionară. Pentru că Sam era destul de puternic şi pricepea repede ceea ce i se cerea să facă, l-a ales pe el pentru acest post din ceata de băieţi refugiaţi la staţie.
   După angajarea lui Sam a venit un om mai în vârstă la misionar şi i-a spus:
   - Îmi pare rău că l-ai ales pe Sam pentru a te ajuta. Nu este cinstit. El ia tot ce îi place pentru sine.
   La început, misionarul nu a acordat o importanţă deosebită acestor cuvinte. Sentinţa i se părea foarte obiectivă. Dar când în curând un altul a venit cu aceeaşi atenţionare, mai apoi chiar soţia sa i-a spus să se gândească, dacă nu a acţionat prea pripit cu alegerea lui Sam, a rămas uimit. A hotărât să-l observe cu atenţie pe băiat. Sam era acum angajat. Dacă era într-adevăr necinstit, depindea de el, misionarul, să facă ce poate, pentru ca băiatul să fie vindecat de nesinceritatea lui.
   Spre părerea sa de rău a trebuit să constate repede, că glasurile care l-au atenţionat au judecat corect. La început au dispărut lucruri mai mici, mai târziu, lucruri de valoare mai mare. Era sigur că Sam luase ceea ce dispăruse, pentru că numai el intra în încăperile de locuit ale misionarului. El a văzut de asemenea cu întristare, că învăţăturile sale din Biblie au rămas fără rod. Sam stătea în adunare indiferent. Inima lui părea închisă la Vestea Bună. Aici era necesară rugăciunea stăruitoare. Acest lucru l-a şi făcut misionarul.
   Într-o zi, misionarul l-a chemat pe Sam la el.
   - Sam, spuse el, stau în faţa unei probleme grele, şi doresc să mă ajuţi să o rezolv. Vrei?
   - Da, Bwana, spuse Sam, mândru că tocmai el a fost ales să-l ajute pe misionar.
   - Atunci ascultă! Deja de câteva săptămâni am simţit lipsa unor lucruri din locuinţa mea. Nu ştiu unde au putut ajunge. Probabil, cineva le-a luat pentru sine, şi doresc să te rog să mă ajuţi, ca să le primesc înapoi, şi de asemenea să aflu cine le-a luat. Am nevoie mare de aceste lucruri. A lua lucruri care nu îţi aparţin se numeşte furt. Şi ştii bine, a fura este rău şi nu Îi place lui Dumnezeu.
   Ochii lui Sam erau aţintiţi asupra misionarului, când acesta vorbi.
   - Sunt sigur că voi găsi şi voi aduce înapoi totul, răsună răspunsul său.
   Deja în ziua următoare, el a apărut cu primul obiect.
   - Aici am găsit ceva, dar nu ştiu cine l-a luat, spuse el. Crezi că Dumnezeu este supărat pe oamenii care iau lucrurile altora?
   - Da, foarte, spuse misionarul. El îi va pedepsi pe toţi care fac aşa ceva, dacă nu Îl roagă să îi ierte.
   A doua zi, Sam aduse iarăşi un obiect.
   - Am găsit iarăşi ceva din posesia ta, dar nu pe cel care l-a luat. El ezită un moment. Şi cum se primeşte iertarea? a întrebat apoi Sam.
   - Pentru a primi iertarea, trebuie să regreţi cu seriozitate păcatele tale înaintea lui Dumnezeu, trebuie să le recunoşti şi să-L rogi pe Dumnezeu pentru iertare. Nu ai auzit, cum am spus, că Dumnezeu ne iartă pe noi oamenii, şi pe tine, Sam, prin Mântuitorul Isus Hristos, care a fost trimis în lume pentru noi şi care a plătit pentru vina noastră cu sângele Său, murind pentru noi la cruce?
   Cu aceste cuvinte, misionarul deschise Biblia şi citi din Isaia 55.7: „Să se lase cel rău de calea lui, şi omul nelegiuit să se lase de gândurile lui, să se întoarcă la Domnul care va avea milă de el, la Dumnezeul nostru, care nu oboseşte iertând.“ Mai departe i-a citit şi din Romani 6.23: „Plata păcatului este moartea: dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus Hristos, Domnul nostru.“
   - Mulţumesc! spuse Sam şi plecă gânditor pe drumul său.
   Ziua următoare veni cu braţul plin de lucruri, cărora misionarul le simţise de mult timp lipsa. După ce acesta se uită la toate acestea şi văzu că nu lipseşte nimic din lucruri, îi spuse lui Sam:
   - Eşti un băiat destoinic. Toate ce mi-au fost furate, le-ai găsit. Dar ai aflat şi cine le-a furat?
   Sam a ezitat un moment. Apoi spuse:
   - Asta este ce am vrut să-ţi spun, Bwana. Eu sunt cel care a furat totul! Am vrut să vând totul. Dar acum îmi pare foarte rău, Bwana. Te rog iartă-mă. Şi acum doresc să-L accept pe Mântuitorul şi Salvatorul, despre care ne-ai spus.
   - Atunci să ne rugăm împreună, Sam, spuse misionarul cu inima mulţumitoare. Împreună au îngenuncheat, iar Sam a recunoscut înaintea lui Dumnezeu, că îi pare rău de răul pe care l-a făcut. El L-a rugat pe Domnul Isus să-i ierte toate păcatele.
   Astfel, Sam a devenit un altul, un om nou în Hristos. Fiecare putea să vadă schimbarea lui. Cântând şi-a continuat munca. El citea cu sârguinţă din Biblie, iar în continuare a arătat mare interes pentru lucrul Domnului. Niciodată nu a mai furat. Mai târziu a simţit că Dumnezeu l-a chemat ca misionar pentru poporul lui, şi astfel le-a vestit oamenilor din ţara lui pe Hristos. Mulţi au venit la credinţă prin mărturia lui.

Ochii lui Dumnezeu



Chiar când oamenii nu te văd,
Gândeşte-te la Dumnezeu,
Căci oriunde vei merge,
El este aproape mereu.
Nu gândi: „Sunt singur acum
Şi nimenea nu mă vede“,
Căci din cer se uită, îţi spun,
Cineva în inima ta.

luni

Seceta




„Dumnezeu ... nu S-a lăsat fără mărturie, întrucât v-a făcut bine, v-a trimis ploi din cer, şi timpuri roditoare...“ (Faptele Apostolilor 14.17).

   Era o vară deosebit de fierbinte şi de uscată în Europa. Cât de repede s-au uscat cîmpiile şi dealurile!
   Plantele nu se pot dezvolta fără apă, pentru că din aceasta constau ele în mare parte. Şi plantele sunt hrana pentru animale şi direct, ca şi indirect pentru oameni. Astfel, o secetă îndelungată are urmări serioase pentru hrănirea oamenilor. Atunci se pune întrebarea: Cine dă ploaia?
   Profetul Ieremia s-a exprimat odată astfel: „Să ne temem de Domnul, Dumnezeul nostru, care dă ploaie la vreme...“ (Ieremia 5.24). Da, Dumnezeu crează condiţiile pentru formarea hranei noastre. Suntem conştienţi de aceasta, mai ales când regiunea noastră este alimentată din plin cu apă în comparaţie cu unele regiuni secetoase? I-am mulţumit pentru aceasta? Biblia ne cere acest lucru: „Mulţumiţi totdeauna lui Dumnezeu Tatăl, pentru toate lucrurile, în Numele Domnului nostru Isus Hristos“ (Efeseni 5.20).
   Viaţa noastră naturală este menţinută prin Isus Hristos, care ne-a creat. El ţine toate „cu Cuvântul puterii Lui“ (Evrei 1.3). Dar El vrea să facă mai mult pentru noi. El vrea să ne dea apă veşnică, să ne conducă pentru totdeauna la Dumnezeu. Şi cum se face aceasta?
   „Şi celui ce îi este sete, să vină; cine vrea, să ia apa vieţii fără plată!“ (Apocalipsa 22.17).
   Şi astăzi, El cheamă pe fiecare:
   „Cine crede în Mine, are viaţa veşnică“ (Ioan 6.47).

sâmbătă

Giulietta (5)



   Înainte ca acel an să se apropie de sfârşit, între Italia şi Austria a izbucnit războiul. El a venit cu toate grozăviile lui şi a pustiit cîmpiile zâmbitoare ale Italiei.
   Şi Napoli era plin de soldaţi răniţi şi muribunzi, şi pentru că spitalele nu mai aveau saloane libere, multe biserici au fost transformate în lazarete. Doctorii aveau mult de lucru, încât fără ajutorul multor fete şi femei de la toate nivelele sociale nu ar fi fost posibilă o îngrijire atentă a răniţilor.
   Şi în biserica iezuită stăteau în fiecare colţ răniţi pe paturile lor de paie. Liniştea, care domnea de altfel în sala cu bolte înalte, s-a retras lăsând loc unei nelinişti neîntrerupte. Surori milostive şi alte femei şi fete se grăbeau preocupate prin sala întunecoasă, luminată doar de lumânări.
   Prin mulţimea celor ce ajutau puteai observa o fetiţă de circa opt ani. Ochii ei expresivi dezvăluiau milă sinceră şi o compasiune caldă pentru soarta soldaţilor care gemeau. Micuţa ducea în mână un coşuleţ cu flori frumoase, proaspete, în timp ce câţiva paşi în spatele ei un bărbat prietenos, bine făcut, o urma cu un coş mai mare, în care se aflau ghivece de flori parfumate. Vânzătoarea încântătoare de flori părea să fie bine cunoscută. Unii răniţi îi întindeau mâna spunând prietenos: „Ah, uite-o pe micuţa noastră Giulietta!“
   Într-adevăr, era Giulietta, micuţa noastră prietenă. Peste feţele palide ale soldaţilor trecea un zâmbet vesel la vederea micuţei dragi. După ce aşeza coşul pe treptele altarului, mergea de la pat la pat şi îşi saluta prietenii. Dar apoi scotea din geanta ei un şorţ alb, îl lega, îl umplea cu bucheţelele, pe care le prinse cu bun gust, şi le aducea bolnavilor.
   În timp ce Giulietta împărţea florile, discuta prietenos cu soldaţii. Unuia îi spunea, că arată mai bine decât cu o zi înainte, şi altuia, care avea dureri mari şi la patul căruia îngenunchease, îi dădea asigurarea că durerile vor trece în curând, pentru că ea s-a rugat lui Dumnezeu pentru el. De asemenea le povestea soldaţilor despre grădina ei de pe acoperiş şi cum s-a gândit tot mereu la sărmanii războinici bolnavi din biserica mare şi liniştită, unde nu puteau vedea nici florile, nici cerul albastru.
   - Eu nu pot să-ţi arăt cerul, spuse Giulietta într-o zi unui tânăr, dar când mămica a venit într-o zi de la spital şi mi-a spus despre sărmanii răniţi, m-am gândit că florile frumoase le-ar face şi lor bucurie.
   Cel căruia i se adresase, un băiat foarte tânăr, îşi îndreptă faţa palidă şi slăbită spre fetiţă, şi o rază de speranţă lumină trăsăturile lui trase de durere.
   - Dacă îl voi mai revedea vreodată pe tata, îi voi da aceste flori şi îi voi spune despre tine, spuse el; dar, adăugă trist, cred că mă vor pune curând în mormânt; şi apoi...
   O durere ascuţită de la rana sa îl împiedică să termine propoziţia. Giulietta se uită la el cu compasiune, în timp ce mânuţele ei gingaşe încercară să netezească perna bolnavului. În această clipă se apropie doctorul cu asistenta sa.
   - Ei, micuţa mea diaconesă, ai şi pentru mine nişte flori? întrebă Dr. Pachioti prietenos.
   Dar înainte ca Giulietta să aibă timp să aleagă pentru doctor o floare frumoasă, el s-a şi aplecat peste tânărul bolnav. El a prins mâna acestuia şi a spus inimos:
   - Albert, văd că îţi merge mult mai bine decât ieri; şi dacă nu mă înşel, vei revedea Speranţa.
   Giulietta trase cu urechea, curioasă, la cuvintele doctorului. Dar la amintirea Speranţei a ascultat mai atentă. Ea se uită când la doctor, când la pacient. Apoi atinse braţul doctorului şi îi şopti:
   - Aţi vorbit despre Speranţa, unde am locuit eu mai demult? Oh, aceasta este patria mea dragă, dragă!
   Şi în timp ce îşi împreună mâinile, izbucni în lacrimi.
   - Cum, copilul meu, plângi când prietenul tău de aici este pe cale să se însănătoşească? întrebă doctorul glumind. Nu, şterge-ţi lacrimile! Căci mă gândesc, dacă Speranţa a fost mai demult patria ta, atunci Albert te va putea invita în curând în vizită acolo.
   Cu aceste cuvinte, doctorul prietenos s-a îndepărtat. Câteva cuvinte, care le-a schimbat Giulietta acum cu tânărul războinic, i-au convins repede că el trebuia să fie fiul posesorului actual al Speranţei. Din această clipă, el i-a devenit mai drag ca înainte.
   Când Beppo, tatăl ei adoptiv, s-a apropiat să-i amintească micuţei de drumul spre casă, i-a fost foarte greu să se despartă de Albert, cu care tocmai vorbise despre poienile împodobite cu flori, despre banca sub castanul umbros şi despre multe alte lucruri, care îi rămăseseră vii în amintire. Totuşi, în final, s-a ridicat, i-a dorit prietenului ei Noapte bună! şi i-a promis să revină ziua următoare.
(Se continuă în august)