Ciocolata

   - Marin, fugi repede la magazin şi adu cealaltă sacoşă cu cumpărături! N-am putut să le aduc pe amândouă. Doamna Irina a pus sacoşa de cumpărături sub tejghea.

   Băiatul fugi la magazin. Când intră, nu era nimeni în magazin: nici un client, nici doamna vânzătoare, doar el singur. Marin aşteptă un timp. Oare nu auzise doamna Irina clopoţelul de la uşa magazinului?

   Marin îşi drese glasul. Apoi începu să fluiere un cântecel, dar se părea că nimeni nu-l observă. Privi în jurul său în magazin, cercetă mărfurile expuse pe rafturi, se uită la panourile cu reclame colorate şi citi titlurile. Timpul trecea.

   Deodată, Marin observă un coş, care era umplut cu ciocolată. Erau tot felul de sortimente de ciocolată acolo: ciocolată cu lapte, ciocolată cu alune, ciocolată cu fructe, ciocolată umplută - un mic munte cu table de ciocolată. Dacă ar lua una din aceste table, nu ar observa nimeni.

   Băiatul privea mereu spre ciocolată. Inima îi bătea tare. Dar îşi reveni repede şi se îndepărtă de acolo. Doar nu era un hoţ! Să fure? - Nici nu se punea problema!

   Se îndreptă spre tejghea. Acolo, chiar lângă casa de marcat, văzu o tablă de ciocolată. Sigur, un client o lăsase acolo din greşeală. Cu siguranţă, era şi plătită. „Nu-i pricinuiesc nimănui nici o pagubă dacă o iau. Doamna vânzătoare a primit banii pentru ea!“ Ciocolata dispăru repede în buzunarul pantalonilor lui Marin.

   Puţin mai târziu veni şi doamna Irina în magazin. Îl văzu pe băiat stând în faţa tejghelei şi îi spuse prietenoasă:

   - Ei, Marin, vrei desigur să iei sacoşa cu alimente. Aştepţi de mult timp?

   - O, nu, doamna Irina. Marin o privi nesigur pe doamna Irina. Luă sacoşa plină şi se îndreptă spre uşă. Doamna Irina îi deschise uşa şi îi spuse:

   - Marin, fii atent, pentru că în sacoşă sunt şi sticle!

   Băiatul îi mulţumi şi porni spre casă.

   Marin nu voia să ducă acasă ciocolata. Pe drum o desfăcu şi începu să o mănânce. Mesteca şi înghiţea în grabă. Hârtia o strânse ghem şi, după ce privi în jur pe furiş, o aruncă într-o stradă laterală.

   Aşa s-au petrecut lucrurile cu ciocolata. Un lucru mic, neînsemnat, ceva care se petrece în viaţa multor, multor oameni în mii de feluri asemănătoare.

   Trecură mulţi ani. Băiatul deveni un bărbat. Nimeni nu a aflat ceva de furtul lui Marin. Doar nu-l văzuse nimeni. Sau poate totuşi?

   A venit o zi în care Marin L-a găsit pe Mântuitorul şi a fost mântuit. Domnul Isus i-a arătat întreaga vinovăţie, lucruri de demult, chiar şi problema cu ciocolata. Marin a fost sincer. A înţeles că trebuie să recunoască furtul nu numai în faţa lui Dumnezeu, ci şi în faţa oamenilor. Chiar în acea zi s-a dus la doamna Irina. Când aceasta a auzit din ce motiv venise Marin la ea, ochii i se umplură de lacrimi. L-a iertat din toată inima.

   Marin i-a mulţumit din inimă bătrânei doamne şi a mai discutat un timp cu ea. El i-a povestit de întoarcerea lui la Dumnezeu, de dragostea iertătoare a lui Dumnezeu, care i-a iertat toată vina şi nu-Şi mai aduce aminte de ea.

Nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatele lor...

 

(Evrei 10.17)

Jertfă pentru păcat – De ce?

   Prin păcat suntem despărţiţi de Dumnezeu. Noi suntem sub stăpânirea diavolului şi noi înşine nu ne putem elibera. Cain a încercat prin eforturile sale să vină în legătură cu Dumnezeu. Dumnezeu a refuzat. Vina noastră poate fi iertată, când un altul, care este fără vină, îşi dă viaţa lui pentru noi. Abel a jertfit un întâi-născut din turma sa. Dumnezeu a primit această jertfă. „După o bucată de vreme, Cain a adus Domnului o jertfă de mâncare din roadele pământului. Abel a adus şi el o jertfă de mâncare din oile întâi-născute ale turmei lui şi din grăsimea lor. Domnul a privit cu plăcere spre Abel şi spre jertfa lui“ (Geneza 4.3-5).

   La împlinirea vremii, aşa spune Biblia, a venit Mântuitorul. El Şi-a jertfit viaţa Lui curată – de bunăvoie – pentru noi.

   „Cu cât mai mult sângele lui Hristos, care, prin Duhul cel veşnic, S-a adus pe Sine Însuşi jertfă fără pată lui Dumnezeu, vă va curăţi cugetul vostru de faptele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului celui viu!“ (Evrei 9.14).

Cristian în tren

   Deabia opreşte trenul la marginea peronului, şi Cristian şi sare pe scară pentru a fi primul în compartiment. Aproape că i-a smuls unei doamne poşeta.

   Acum deschide uşa compartimentului. Câţiva călători doresc să coboare. Cristian însă nu-i lasă să treacă ei mai întâi, ci se înghesuie printre ei. Un domn mai în vârstă se uită supărat după el.

   În compartiment, Cristian aleargă de la un loc la altul. Făcând aceasta o calcă pe o doamnă pe picior. „Oh!” spune doar atât şi aleargă la un alt loc la fereastră.

Între timp, trenul se pune în mişcare. Când Cristian vede ce se întâmplă, trage de fereastră în jos şi se apleacă în afară. Un domn clatină din cap şi îl atenţionează: „Ai grijă, ai doar un cap!”

   Cristian nu bagă de seamă. El nu observă nici că acum trage un curent de aer mai puternic. O doamnă bătrână îl roagă să închidă fereastra. Cristian o închide foarte încet, cu o faţă ursuză.

   Deabia se aşază pentru o clipă, că iarăşi sare în picioare. Aleargă la uşa de la următorul compartiment şi o trage cu o smucitură puternică. Dar se opreşte uluit, când de acolo apare conductorul.

   - Tu eşti, Cristian? spune conductorul cu o faţă serioasă, şi îl prinde pe băiat de braţ. Câţiva călători s-au plâns de un băiat lipsit de scrupule. Hai te rog cu mine!

   Cristian devine alb ca varul de groază. Nu s-a gândit la aceasta: exact astăzi să-l întâlnească pe domnul N., un bun prieten de-al tatălui său, la controlul de bilete.

   În silă, Cristian merge cu el. În compartimentul de serviciu iau loc.

   - Nu ai ştiut că eşti observat? întreabă domnul N.

   Cristian tace.

   - Te-ai gândit, că Tatăl din cer te vede?

   Băiatul tot nu răspunde.

   - Cristian, acum nu am mult timp. Deseară am vrut oricum să-l vizitez pe tatăl tău. Până atunci poţi să te gândeşti cum te-ai comportat.

   Apoi, domnul N. scoate din geantă un mic bileţel, scrie pe el „Psalmul 33, versetele 13 şi 14” şi îl înmânează lui Cristian.

   - Atunci pe deseară! Domnul N. îşi ia rămas bun.

   Discuţia cu tatăl lui şi cu domnul N. nu a uitat-o Cristian toată viaţa. Sperăm că această discuţie serioasă i-a fost lui Cristian spre binecuvântare.

„Domnul priveşte din înălţimea cerurilor şi vede pe toţi fiii oamenilor. Din locaşul locuinţei Lui, El priveşte pe toţi locuitorii pământului.” (Psalm 33.13-14)

Îţi mulţumesc, Isuse

Îţi mulţumesc, Isuse,

cu-acest cuvânt doresc

în astă dimineaţă

întâi să Te slăvesc.

Îţi mulţumesc că somnul

din noaptea ce-a trecut

senin şi lin, şi dulce,

Isuse, mi-ai făcut.

Îţi mulţumesc, Isuse,

că mâna-Ţi m-a păzit,

că de-orişice primejdii

a-nopţii m-ai ferit.

Te rog să fii cu mine,

Isuse, Domnul meu,

ca-n ziua de-azi cuminte

şi bun să fiu mereu.

Să mă feresc de rele

cum Tu m-ai învăţat,

iar seara să mă afle

cu sufletul curat.

Giulietta (9)

   Să aruncăm acum o privire pe străzile oraşului Napoli! Ca în toate timpurile, pe străzile pline mişună oameni pe jos şi cu trăsuri. Într-o trăsură, care se poate vedea zi de zi în oraş, stă iarăşi doamna îmbrăcată în doliu, doamna Amalfi, mama Giuliettei. Ce a condus-o înapoi la Napoli, cititorii vor ghici.

   Din acea clipă, când a pătruns la urechea ei vocea de copil cristalină care striga: „Flori frumoase, proaspete!“, s-a întărit mai mult în inima ei convingerea că totuşi copilul ei ar mai putea fi în viaţă. Zi şi noapte răsunau acele cuvinte în inima ei. Imediat ce războiul i-a permis o nouă călătorie, nu a mai fost nimic în stare să o reţină pe doamna Amalfi în Florida. Ea urmă pornirea din inima ei şi călători spre Napoli. Aici mergea zilnic pe străzi în speranţa să audă de pe buzele acelei mici vânzătoare de flori strigătul dorit: „Flori frumoase, proaspete!“ Dar oricât de multe glasuri se auzeau, urechea mamei îndoliate nu auzea nicidecum acele sunete dulci, după care inima ei tânjea. Numai în visurile ei i se părea adesea că obrazul proaspăt al unui copil drăguţ se atinge de al ei şi că fetiţa care vindea flori îşi întinde mâinile spre ea cu strigătul duios: „Mamă, mamă!“

   Aşa trecu iarna uşoară în Italia, fără ca aşteptările ei să se îndeplinească. Toate cercetările după copilul iubit se dovedeau fiind lipsite de succes.

   Primăvara cu farmecul ei, dar şi cu zilele ei apăsător de calde izbucnise, şi străinii nenumăraţi, care în timpul lunilor de iarnă trăiseră în Napoli, plecau acum pentru a căuta în munţi aer curat. Şi doamna Amalfi şi sora ei Julia s-au hotărât în sfârşit pentru o asemenea schimbare.

   Când căldura deveni atât de insuportabilă, încât le dăuna sănătăţii, văduva cedă rugăminţii surorii ei să caute o zonă la ţară unde aerul era mai răcoros. Surorile l-au rugat pe un cunoscut să le închirieze la ţară într-o zonă liniştită o casă de ţară mică, frumoasă, iar după ce acesta găsi aşa ceva, porniră în călătorie.

   Clădirea în care doreau să locuiască peste vară, se afla la poalele unui munte, care aparţinea de un lanţ muntos întins. Priveliştea era deosebită, aerul era curat şi proaspăt.

   Încântate de frumuseţile împrejurimii noi pentru ele, cele două doamne au folosit deja prima zi pentru o excursie în munţi. Foarte mulţumite de ceea ce văzuseră, s-au întors seara târziu înapoi în locuinţa lor. Julia şi-a căutat repede camera ei de dormit pentru a se odihni; doamna Amalfi însă nu putea dormi.

   Deschise fereastra. Luna plină plutea maiestuos pe cerul întunecat. Razele ei argintii se revărsau peste straturile împodobite cu flori frumoase ale grădinii. Nu era o minune că văduva se pierdu în tot felul de vise. Pământul era aşa de frumos, şi totuşi, câtă suferinţă ascundea el! Amintirea soţului ei drag, pe care moartea l-a smuls aşa de timpuriu de lângă ea, a fost alinată de gândul la trecerea lui liniştită într-o lume mai bună. Dar unde era fiica ei iubită, Giulietta? Necunoaşterea îngrozitoare despre soarta copilului era mult mai rea decât să aibă siguranţa că ea nu se mai afla printre cei vii. Căci atunci era în cer şi la adăpost acolo pentru veşnicie.

   Dar aşa cum am observat deja, ea era convinsă că fetiţa ei mai trăia. Acest gând îi devenise certitudine printr-o întâmplare deosebită. Cu o săptămână înainte de plecarea spre Napoli făcuse încă o dată o călătorie la Arno în Florenţa. Privirile ei au urmărit triste valurile, în adâncul cărora micuţa Giulietta trebuie că îşi găsise mormântul. Un zgomot în apropierea ei, care s-a iscat prin debarcarea unei bărci, o trezi din reveriile ei. Privirea ei căzu pe faţa unui marinar tânăr, în care îl recunocu pe fratele supraveghetoarei ei de mai de mult Amalia Tita, şi anume acela despre care se spunea că a murit cu sora lui şi cu Giulietta. Imaginează-ţi surprinderea ei! Imediat strigă numele lui, dar marinarul, care fără îndoială o recunoscu pe doamna care stătea la mal, părăsi repede barca şi se îndepărtă în grabă. Adânc mişcată se grăbi spre casă, îi împărtăşi surorii ei întâlnirea ciudată şi o imploră cu lacrimi să creadă adevărul celor spuse şi să împartă cu ea speranţa că îşi va regăsi într-o zi copilul.

   Aceste întâmplări pătrundeau în acea seară cu putere de nestăvilit în inima femeii îndoliate. În timp ce stătea cugetând la fereastră şi se uita la florile luminate în alb de razele lunii, toate imaginile din căsnicia ei şi a timpului trist de după aceea trecură prin faţa ochiului ei spiritual. De ce îl consideraseră pe marinarul Achilles ca fiind mort, dacă nu urmăreau cu această inducere în eroare un plan ascuns? Ea îl văzuse viu, era convinsă de aceasta. Şi el o recunoscuse când i-a strigat numele.

   Ce trebuia să creadă din toate acestea? Îşi aducea bine aminte de ura soacrei ei, precum şi de tristeţea falsă din cauza copilului, care probabil mai trăia. Dar unde era Giulietta? Şi la cine era ea? Să fi ajuns copilul în vreo mănăstire? Aceste gânduri umpleau inima femeii cu durere de nedescris. Se aruncă pe genunchi. În timp ce striga la Dumnezeu pentru putere în necazul ei, se ruga fierbinte ca, dacă micuţa se mai afla totuşi în viaţă, El să o păzească şi să-i salveze sufletul pentru Isus.

   Suspinele ei urcară la tronul de har şi nu rămaseră neauzite. Încet, încet se întoarse o pace adâncă în inima apăsată. La sfârşit a putut să pună cu încredere copilărească toate dorinţele şi speranţele ei în mâna puternică a Domnului şi Mântuitorului ei. Înviorată s-a ridicat, a închis fereastra şi s-a pus în pat, în timp ce deja lumina palidă de amurg a dimineţii vestea începutul unei noi zile.

(Se continuă în decembrie)