joi

Locul de formare profesională



   Peste câteva săptămâni, Tudor trebuia să termine şcoala. Cu toate că se rugase deja deseori Domnului Isus, pe care Îl cunoştea ca Mântuitor al său personal, să-i dea un loc de formare profesională, nu găsise până acum nici unul.
   Într-o zi, părinţii lui Tudor au primit în vizită pe un domn care locuia în vecinătate. El i-a întrebat: „Are fiul dumneavoastră un loc de ucenic la o întreprindere? Dacă vrea, poate să înceapă la noi cu pregătirea pentru comerciant de comerţ angro.“
   Părinţii s-au bucurat desigur de această ofertă, pentru că era vorba de o firmă renumită, în care domnul Botezan a avut de mulţi ani de zile o poziţie de conducere. Această meserie corespundea şi dorinţelor lui Tudor.
   „Dar, cum de aţi venit, ca să-i oferiţi fiului nostru acest post, mai ales că nici măcar nu s-a prezentat la dumneavoastră?“ au vrut să afle părinţii lui Tudor de la reprezentantul comercial.
   „Vreau să vă explic“, a răspuns acesta. „De mulţi ani merg cu maşina de mai multe ori zilnic pe această stradă, şi totdeauna purtarea fiului dumneavoastră m-a surprins plăcut. Am observat de mai mult timp purtarea lui exemplară faţă de adulţi şi faţă de colegii lui de joacă şi de şcoală, astfel încât m-am gândit adesea: Acest tânăr aş vrea să-l am ca şi coleg. Sunt foarte bucuros că sunteţi de acord cu oferta mea prin faptul că acceptaţi angajarea lui în întreprinderea noastră.“
   După ce domnul Botezan şi-a luat rămas-bun, părinţii împreună cu fiul lor i-au mulţumit Domnului pentru conducerea Sa minunată.

Cel mai mare document



   În 1980, documentele despre reactorul nuclear din Kalkar, cuprinse în circa 10.000 de dosare, au fost desemnate ca „cel mai mare document al tuturor timpurilor în Germania“. Lungimea totală a documentului se întindea pe 1 kilometru!
   Dar ce este aceasta în comparaţie cu cărţile care vor sta cândva în faţa tronului mare şi alb? În Apocalipsa 20, versetul 12 este scris că toţi morţii vor apărea înaintea lui Dumnezeu şi vor fi judecaţi. În cărţile care se află acolo, sunt scrise toate lucrările pe care le-au făcut oamenii în viaţa lor. Fiecare păcat, fiecare faptă rea este notată acolo! Nimic nu se pierde! Chiar şi ceea ce faci aici pe pământ în ascuns şi neobservat de nimeni, este reţinut în cer.
   Toţi oamenii care nu s-au pocăit, şi ca urmare nu Îl urmează pe Domnul Isus, vor fi judecaţi după lucrările lor şi ajung în iad!
   Dar există şi „cartea vieţii“, unde sunt notate toate numele credincioşilor. Ei vor fi cândva la Domnul Isus în cer.
   În care carte este scris numele tău? Mai stă scris în cărţile unde sunt notate toate lucrările sau este scris deja în cartea vieţii?

marți

Cofetarul




   Aceasta este istoria lui Rochus şi Otto. Totul s-a întâmplat aşa cum am scris aici. Otto însuşi mi-a povestit totul, când am fost la el cu câtva timp în urmă pentru câteva zile.
   Rochus şi Otto, doi fraţi, au crescut într-un oraş mare la Dunăre. Pe tatăl lor l-au pierdut de timpuriu. Mama trebuia să lucreze cu hărnicie, pentru a putea îngriji cum trebuie de micuţa familie. De aceea cei doi băieţi nu au fost răsfăţaţi. Câştigul mamei ajungea doar pentru mâncare şi îmbrăcăminte şi pentru chiria locuinţei foarte modeste. Trebuia să existe un motiv deosebit, când băieţii îşi puteau cumpăra pentru puţini bani din casieria mamei ceva de ciugulit din cofetăria apropiată.
   Când băieţii au împlinit şase ani, au mers la şcoală în acel oraş mare. Ziua lor era acum plină totdeauna. După prânz se ocupau cu temele de casă. Apoi o ajutau pe mama, făceau tot felul de aprovizionări, se jucau în curtea strâmtă a marelui bloc sau se uitau la mărfurile expuse în vitrinele magazinelor din apropiere. Adesea stăteau şi în faţa magazinului unui cofetar, şi cât de mult îşi doreau băieţii să mănânce pe săturate multele dulciuri din spatele geamului de sticlă! Dar pentru ei rămânea numai un vis.

   Într-o zi, administraţia oraşului i-a comunicat mamei că şi Rochus şi Otto au fost selectaţi pentru o şedere de recreere de mai multe săptămâni în Olanda. Era necesară doar aprobarea mamei. Când mama a fost de acord, bucuria băieţilor a fost fără margini.
   În următoarele zile s-au făcut pregătirile necesare. Mama şi mătuşa au pus în ordine lenjeria şi costumele băieţilor, au cusut şi au croşetat pentru ei. Şi băieţii? Ah, pentru ei timpul trecea mult prea încet până la plecare! Deabia puteau aştepta, ca să înceapă călătoria spre ţara aşezată la mare.
   Rochus, băiatul mai în vârstă, a făcut totuşi şi o pregătire de călătorie – una foarte neobişnuită. Mama şi mătuşa se mirau în ascuns de perseverenţa cu care Rochus făcea această pregătire de călătorie: nu trecea nicio zi, fără ca Rochus să se roage ca Dumnezeu să dirijeze totul, ca el şi Otto să ajungă în gazdă la un cofetar. În fiecare din rugăciunile lui apărea această rugăminte, încât mama a spus la final zâmbind, că ajunge cu această rugăminte. Dar Rochus nu a delăsat.
   În acest loc trebuie spus că în casa părintească a acestor doi băieţi exista o anumită teamă de Dumnezeu. Dar nici mama, nici mătuşa, nici Rochus şi Otto nu aparţineau Domnului Isus. Nimeni din casă nu era atunci mântuit, nimeni din ei nu avea credinţa vie în Domnul Isus, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii. Şi astfel era totuşi uimitor că Rochus se ruga aşa de stăruitor şi plin de încredere că dorinţa lui se va împlini.
   Apoi a venit ziua plecării, ora despărţirii. Stângeri de mâini îndelungate la gară. Ultimele sfaturi ale mamei şi ale mătuşii, şi trenul a plecat. Multe, multe ore a mers trenul, prin toată Germania, şi în sfârşit Rochus şi Otto au ajuns la ţinta călătoriei lor. La gară au fost preluaţi de un bărbat străin, prietenos. El li s-a prezentat, şi ei de asemenea şi-au spus numele şi au salutat politicos. Bagajul lor a fost încărcat într-o maşină mică, apoi au pornit. Rochus şi Otto nu înţelegeau aproape niciun cuvânt din ceea ce bărbatul străin le vorbea, şi astfel ei s-au simţit puţin părăsiţi şi străini.
   Într-o stradă mică a localităţii, maşina a oprit. Cei doi băieţi s-au uitat în jur curioşi. S-au uitat la casa care pentru câteva săptămâni trebuia să le fie patria lor – şi au descoperit imediat o vitrină cu multe delicatese şi deasupra o placă de reclamă: omul străin la care urmau să locuiască, era un cofetar!
   Pentru Rochus şi Otto a început acum un timp foarte frumos. Ei au fost primiţi cu multă dragoste. Brutarii au făcut să nu le lipsească nimic. Le făcea plăcere să vadă că cei doi băieţi se simţeau bine la ei.
   Câte nu erau de văzut! Cât de diferit era totul aici! Casele erau mult mai mici ca acasă, nu aşa gri, ci luminoase şi prietenoase. Şi nu erau aşezate aşa de aproape una de cealaltă. Şi peste tot vedeai grădini cu multe flori colorate. Şi în spatele caselor pe poieni mari păşteau vacile, oile şi caii. Şi peste tot era foarte mult loc de joacă! Rochus şi Otto erau mult afară în aer, şi de aceea la masă le era totdeauna foarte foame.
   Dar şi în altă privinţă s-a avut de grijă de bunul mers al celor doi băieţi în casa brutarului. Cofetarul şi soţia lui Îl cunoşteau deja de mulţi ani pe Domnul Isus ca Mântuitorul lor personal. Ei luau parte regulat la slujbele creştine, începeau şi încheiau fiecare zi nouă cu rugăciune şi citirea Cuvântului lui Dumnezeu şi cântau aproape întotdeauna la masă. Permanent erau amabili şi săritori.
   O impresie deosebită a făcut-o asupra celor doi băieţi, când au vizitat pentru prima dată în viaţa lor o şcoală duminicală. Erau ascultători foarte atenţi, cu toate că nu înţelegeau totul, şi cântau cu putere cu ceilalţi; ei au văzut în casa brutarului un creştinism adevărat, li s-a făcut cunoscută Evanghelia lui Dumnezeu şi li s-a atras atenţia asupra căii de mântuire.
   Când Rochus şi Otto au plecat spre casă, au putut lua cu ei acasă o mulţime de amintiri şi impresii. Acum erau conştienţi, că Domnul Isus este Mântuitorul lumii şi El aşteaptă, ca şi ei să vină la El şi să fie mântuiţi.
   Când copiii au fost iarăşi acasă, au povestit mult despre întâmplările lor. Mai ales doreau să vorbească cu mama despre ceea ce auziseră la şcoala duminicală. La cele mai multe întrebări ale lor, mama nu avea niciun răspuns. Astfel, cei doi băieţi îşi doreau tot mereu să poată merge şi în oraşul lor natal la o şcoală duminicală. Dar mama nu ştia nimic despre o şcoală duminicală. Ea nu cunoscuse niciodată o şcoală duminicală şi nu ştia nici exact ce era.
   Câteva săptămâni mai târziu, mătuşa celor doi băieţi a venit din oraş şi a spus că a citit pe drum pe o placă despre expuneri creştine. În mai multe seri, un evanghelist din Elveţia predica despre diferite texte din Biblie, şi cei în vârstă şi cei tineri erau invitaţi. Oare ar trebui să meargă şi ei, doar din cauza celor doi băieţi?
   Într-un final s-au dus cu toţii. Şi pentru prima dată în viaţa lor au auzit împreună Evanghelia despre dragostea lui Dumnezeu, cum este expusă în Biblie ca Vestea Bună către toţi oamenii.
   Când expunerea a fost gata, mătuşa şi-a luat curaj şi s-a adresat evanghelistului. Ea i-a istorisit în câteva cuvinte despre ce îi frământa de câtva timp pe cei doi nepoţi ai ei şi l-a rugat dacă este posibil să-i accepte pe băieţi la o şcoală duminicală. Evanghelistul a făgăduit bucuros, a cerut să-i dea adresa lor şi a promis să se anunţe cât mai repede. Încă în aceeaşi seară a discutat cu prietenii lui din oraş, căci nu exista până atunci acolo o şcoală duminicală. Atunci au hotărât să înfiinţeze una imediat. Şi de atunci, Rochus şi Otto şi împreună cu ei câţiva alţi copii din marele oraş au putut merge mai mulţi ani la rând la această şcoală duminicală şi să audă despre Domnul Isus, Mântuitorul păcătoşilor, Păstorul cel Bun. – Aproximativ doi ani mai târziu, Rochus şi Otto au venit la Domnul Isus. Ei au recunoscut înaintea Lui păcatele lor, au crezut în El şi au aparţinut de El.
   De atunci au trecut aproape 50 de ani. Rochus locuieşte acum altundeva. Dar Otto locuieşte tot în marele oraş de la Dunăre. El este deja de mult timp căsătorit şi are acum copii şi nepoţi. Şi acum este un creştin fericit şi aşteaptă cu soţia lui dragă în fiecare zi revenirea Domnului nostru Isus.