Inima vie

   Filip încetă să se mai roage, pentru că la şcoală colegii râdeau de el.

   Văzând acest lucru, mama îi povesti băiatului următoarele:

   - Ţii minte izvoraşul acela cu apă de var, care curge dincolo de satul nostru? Ei bine, apa minerală a izvorului, bogată în calcar, preface totul în piatră. Dacă ţii un timp mai îndelungat un obiect în apa aceasta, obiectul se acoperă cu var şi se pietrifică. Atunci, unui om i-a venit ideea să pună sub şipotul apei diferite obiecte - pălării, baloane, beţe -, iar când acestea se pietrificau, le vindea ca pe nişte statui. Ai observat oare că feriga şi alte plante, care cresc în preajma izvorului nu se prefac în piatră, deşi izvorul le stropeşte şi pe ele cu var? Ştii de ce? Pentru că sunt vii. Apa izvorului preface în piatră numai obiectele neînsufleţite.

   - Dar ce mă privesc pe mine toate acestea? întrebă Filip

   - Te privesc în modul cel mai direct, îi răspunse mama. Tu mergi la şcoală, unde întâlneşti mulţi alţi copii. Gândurile lor ţi se transmit şi ţie. Dacă inima ta este vie, ea nu va cădea niciodată sub influenţa greşită a cuiva.

   - Dar cum aş putea să păstrez inima întotdeauna vie? întrebă Filip.

   - Foarte simplu: Tu ştii cine este Izvorul vieţii. Hristos a spus: „Eu sunt Viaţa”. De aceea trebuie să ţii mereu legătura cu acest Izvor, să citeşti Cuvântul lui Dumnezeu, să te rogi. Astfel, inima ta va fi vie şi nimeni nu va putea să o prefacă în piatră.

   După discuţia cu mama, Filip hotărî să se roage mai departe, pentru ca inima lui să nu se împietrească, despărţită de Izvorul vieţii.

Bătaia cu bulgări de zăpadă

   În piaţă se încinse o mare bătaie cu bulgări de zăpadă. Mai mulţi băieţi, cu obrajii roşii, aruncau unii în alţii cu bulgări de zăpadă. Râsul şi ţipetele lor se auzeau până departe.

   Deodată se auzi o lovitură surdă şi un zăngănit ascuţit. Băieţii amuţiră şi priveau consternaţi spre vitrina magazinului din colţul cel mai de jos al pieţei. Geamul mare era spart!

   La început, băieţii au stat ca paralizaţi. Apoi se uitară scurt unul la altul şi în următoarea clipă nu se mai văzu nici unul. Se ascunseră după colţul unei case din apropiere.

   Numai Radu rămăsese la faţa locului. El aruncase acel bulgăr de zăpadă. Iar acum să fugă şi să dispară, fără să recunoască fapta sa? Nu, nu voia să facă aşa ceva. Nu aparţinea el Domnului Isus? Desigur, ceilalţi băieţi strigau din ascunzătoarea lor: „Radu, fugi! Radu, prostule, dispari, vine proprietarul magazinului!” Dar Radu rămase pe loc. Nu auzise strigătele băieţilor? Sau n-a vrut sa le audă?

   Sosi proprietarul magazinului.

   - Cine a aruncat cu bulgărele de zăpadă?

   Nervos, bărbatul stătea în faţa băiatului.

   - Eu, recunoscu Radu.

   - Şi mai îndrăzneşti să-mi spui aceasta cu atâta linişte! Bărbatul aproape nu se putea stăpâni. O asemenea neruşinare, o asemenea obrăznicie!

   - Nu ştii că părinţii tăi trebuie să plătească geamul până la ultimul ban?

   - Da, răspunse Radu, ştiu. Dar... n-am vrut să mint.

   Proprietarul magazinului se uită cu ochi mari la băiat. Mai exista într-adevăr aşa ceva? Imediat dispăru mânia şi agitaţia sa. Apoi întrebă:

   - Băiete, cum te cheamă?

   - Vă rog să-mi spuneţi mai întâi cum vă pot despăgubi. Cred că mama nu are bani să plătească geamul.

   Proprietarul magazinului răspunse:

   - Mă bucur că te gândeşti la mama ta. Nu va suferi nicio pierdere. Ascultă-mă! De câte ori va ninge iarna aceasta, vei veni cu lopata şi mătura la uşa casei mele şi vei îndepărta zăpada de pe trotuar! De acord?

   Radu acceptă.

   Oamenii care locuiau în jurul pieţei au rămas uimiţi de punctualitatea şi perseverenţa cu care Radu şi-a îndeplinit promisiunea sa.

Urşii

„Mai bine să întâlneşti o ursoaică jefuită de puii ei, decât un nebun în timpul nebuniei lui.“ (Proverbe 17.12)

   Îţi mai aminteşti de ursuleţii mici şi moi cu care te-ai jucat şi ai vorbit când erai un mic copil? Acum se află desigur undeva într-o cutie plină de praf şi nimeni nu se mai ocupă de ei. La vârsta ta nici nu te mai interesezi de animale de jucărie, acum doreşti să ştii cum trăiesc într-adevăr aceste animale.

   Adesea ne închipuim că urşii sunt mai mici decât în realitate. Ursul Kodiak, care trăieşte în America de Nord, este de exemplu cel mai mare animal de pradă care mai trăieşte pe pământ. El poate cântări peste 700 de kilograme (un om adult cântăreşte în medie 75 kg.). „Animal de pradă” este puţin cam mult spus: urşii sunt de fapt omnivori, care mănâncă multe plante. Pe lângă acestea se hrănesc şi cu melci, mici animale rozătoare şi cadavre (animale moarte). Doar în mod excepţional sfâşie animale mai mari, ca de exemplu oi. Ursul Kodiak mănâncă numai o dată pe an carne, şi anume primăvara când somonii înoată la suprafaţa râurilor. O astfel de „delicatesă” nu lasă să treacă pe lângă ei! În locuri puţin adânci, ursul se aşază în mijlocul apei şi „pescuieşte” de acolo aceşti peşti.

   Dacă ar depinde doar de urşi, ei ar fi desigur animale paşnice. Cei mai mulţi dintre ei nu se luptă cu plăcere, şi dacă este posibil, ocolesc orice pericol. Dacă totuşi un urs este surprins de un om, el se ridică pe labele din spate, dă în toate părţile cu labele din faţă şi se zbârleşte la adversar. Mai întâi doreşte să impresioneze cu această poziţie – dar atenţie, el poate să se şi încaiere!

   Într-un parc naţional din America de Nord au fost omorâţi odată noaptea doi locuitori ai unui cort de către un urs grizzly. Acest urs a fost atras permanent prin hrănitul nepermis.

   Urşii negri mici aşteaptă acolo de regulă pe turişti care răsfaţă aceste animale cu delicatese. Atât timp cât sunt hrăniţi, nu fac nimănui niciun rău – dar după aceea trebuie să te duci repede în maşină pentru a nu fi iarăşi supărat de ei. Periculos devine un urs şi atunci când nu a găsit un adăpost pentru hibernare sau chiar este deranjat acolo. La începutul iernii, ursul mănâncă considerabil mai mult ca de obicei. El încearcă să-şi depună suficientă grăsime, pentru ca în timpul somnului să consume din provizia de grăsime făcută.

   De la începutul lui octombrie până la mijlocul lui noiembrie îşi caută o peşteră comodă în stâncă, un trunchi gol de copac sau un desiş sălbatic des, unde se poate odihni. Uneori îşi sapă chiar o groapă, îşi căptuşeşte „patul” cu muşchi, iarbă şi crengi şi se strecoară înăuntru. Într-un parc naţional s-a observat că mulţi urşi, urmând instinctul lor, s-au aşezat în exact aceeaşi zi la semihibernare.

   În timpul acestei semihibernări, multe dintre ursoaice aduc pe lume unul până la patru pui. Puii sunt la naştere de mărimea unui şobolan şi cântăresc 500 gr. Ursoaica supraveghează doi ani cu grijă asupra puilor ei şi îi creşte cu mare dăruire. În acest timp, îşi învaţă puii să vâneze şi să se îngrijească singuri. Dar să întâlneşti o ursoaica cu puiul ei de un an este un mare risc! Imediat ce simte că cineva vrea să-i facă ceva puiului ei, se năpusteşte mânioasă asupra acestui duşman. Ea este deosebit de puternică şi învinge aproape orice adversar când este aşa de întărătată.

   Versetul biblic de la început spune că ai putea întâlni o ursoaică, căreia i s-au jefuit puii, cu toate că aceasta este foarte periculos. Dar mult mai periculoasă este întâlnirea cu un nebun în nebunia lui. Poate întrebi: Ce este un nebun? Răspunsul îl găseşti în primul verset al Psalmului 14: „Nebunul zice în inima lui: Nu este Dumnezeu!” Cuvântul lui Dumnezeu denumeşte pe un om, care Îl tăgăduieşte şi nu Îl recunoaşte pe Dumnezeu, ca fiind un nebun.

   Poate ai întâlnit şi tu oameni care au vrut să te îndepărteze de la credinţa în Domnul Isus, care au spus că toate „lucrurile creştine” sunt un basm şi că nu există Dumnezeu. Nu te lăsa influenţat şi nu oferi unor astfel de oameni nicio ocazie să semene îndoială în inima ta! Aleargă în rugăciune la Domnul Isus! La El te afli în siguranţă.

Puii de urşi la cursurile de căţărat