Dorotea

   Dorotea avea doisprezece ani, dar nu era fericită, pentru că nu-L primise încă pe Domnul Isus ca Mântuitorul ei personal. De fapt, ea dorea mult să devină proprietatea Lui, dar nu ştia cum să înceapă.

   Învăţătorul şcolii duminicale a întrebat-o odată:

   - Dorotea, de ce nu vrei să te încrezi în Domnul Isus?

   Ea a zâmbit şi a fugit acasă. Dar acolo zâmbetul ei a dispărut şi suspinând şi-a spus: „Asta o spun toţi: De ce nu te încrezi în Domnul Isus? Dar niciunul nu vede cât de neajutorată sunt eu. Dacă aş şti cum să fac acest lucru! Cât de mult doresc să fiu mântuită, cât de mult doresc să fiu o proprietate a Mântuitorului!”

   Seara, în camera ei se gândea mereu la cuvintele învăţătorului şcolii duminicale. În inima ei era o mare durere. Oare n-ar trebui totuşi să încerce să se încreadă în Domnul Isus? Ea a îngenuncheat în faţa patului şi lacrimile au început să-i curgă fără oprire.

   „Ah, dacă ar fi Domnul Isus acum aici, atunci m-aş duce imediat la El şi i-aş spune tot ce mă apasă. L-aş ruga să-mi arate cum trebuie să încep pentru a fi mântuită!”

   Deodată îi veni un gând cu totul nou: „Oare nu este în orice timp prezent Domnul Isus? Oare nu este El gata pentru mine chiar în această clipă? Oare nu pot vorbi chiar acum cu El, chiar dacă eu nu-L văd?”

   Dorotea a prins curaj. I-a spus Domnului Isus tot ce era în inima ei, tot necazul, toată teama şi toată singurătatea ei. Ştia că Domnul Isus o aude şi o ajută. El nu a respins-o, ci a iertat-o şi i-a dăruit mântuirea. Atunci a devenit proprietatea Lui.

   Din acea seară, Dorotea a fost foarte fericită.

„Pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară.” Ioan 6.37