„Stăruiţi în rugăciune”

   Călin era un creştin fericit şi Îl iubea pe Domnul său din toată inima, dar adesea se gândea cu durere şi îngrijorare la fratele său Marian, care nu dorea să ştie nimic despre Domnul Isus şi care încă nu era mântuit. Călin se gândea zilnic la fratele său în rugăciune. Dorinţa sa era ca Domnul Isus să-l aducă la lumina Sa, pentru ca Marian să-şi recunoască starea pierdută şi să fie condus la pocăinţă.

   Anii treceau. Călin stăruia fidel în rugăciune pentru fratele său. Dar într-o seară a fost aşa de descurajat, încât i-a spus Domnului său: „O, Doamne, renunţ să mai fac lucrul acesta. Tu ştii de câţi ani mă rog pentru el, iar el nu se schimbă.”

   Cu astfel de cuvinte, Călin se duse la culcare. Dar nu putu adormi. Gândul la fratele său nu-l lăsa în pace. Acţiona corect dacă înceta să se roage? Se ridică din pat şi îngenunche rugându-se încă o dată cu toată smerenia şi cu toată seriozitatea pentru mântuirea fratelui său. Apoi putu să adoarmă.

   A doua zi, Marian veni devreme la el în birou. Ochii săi străluceau. El îl îmbrăţişă pe fratele său şi îi spuse: „Călin, sunt mântuit.”

   - La ce oră te-ai întors la Dumnezeu? îl întrebă surprins Călin.

   - La scurt timp după miezul nopţii.

   - A fost exact momentul când m-am rugat încă o dată pentru tine cu toată seriozitatea, după ce ieri seară am renunţat să mă mai rog. Ruşinat, dar totuşi fericit, Călin îl privi pe fratele său.

   Iacov scrie în epistola sa: „Fiţi îndelung răbdători, fraţilor, până la venirea Domnului” (capitolul 5, versetul 7) şi Pavel scrie: Stăruiţi în rugăciune” (Romani 12.12).

Îţi ascult rugăciunea. (1 Împăraţi 9.3)

O viaţă inutilă

   În buzunarul unui sinucigaş tânăr a fost găsit un bileţel cu următorul text:

„Am dus o viaţă inutilă,

De aceea mi-o iau.”

   Pentru că nu era notat niciun nume, această ultimă însemnare a sa a fost publicată în ziar. Au venit aproximativ două sute de părinţi la morgă pentru a vedea dacă sinucigaşul tânăr este poate fiul lor. Ei vedeau viaţa fiilor lor ca fiind de asemenea o viaţă inutilă şi îi considerau capabili să-şi ia viaţa.

   Dacă Domnul Isus intră în posesia inimilor noastre, El dă vieţilor noastre un conţinut minunat.

   Este viaţa ta o viaţă inutilă?

Ochiul lui Dumnezeu

   Un medic, care era totodată şi un mare iubitor de fructe, a plantat în grădina lui un pomişor de soi foarte deosebit. Curând au apărut primele flori, din care au ieşit nişte pere galben-aurii de o frumuseţe deosebită. El le păzea ca pe lumina ochilor şi se bucura deja să probeze gustul lor împreună cu ai săi. Copiilor le-a interzis categoric să le culeagă înainte de vreme sau să le atingă măcar. Căci fructe de altă natură aveau destule la dispoziţie. (Compară în privinţa aceasta istorisirea despre Paradis din Geneza 2.16-17).

   Într-o seară de toamnă călduţă stătea încă la masa lui de lucru şi întâmplător a privit afară prin fereastră. A observat o siluetă mică, albă, care mergea repede şi fără zgomot prin grădină şi care apoi s-a oprit gânditoare înaintea pomişorului. Era copilul lui, Otto, de vreo cinci ani, care s-a ridicat pe ascuns din pat şi voia să fure perele ispititoare. Dar deoarece nu putea să ajungă la ele, a luat o prăjină şi voia să doboare perele cu ajutorul ei. Dar ce s-a întâmplat? Deodată s-a oprit, a aruncat prăjina şi a alergat într-acolo de unde venise. Printre ramurile pomuleţului a văzut strălucind luceafărul de seară şi acesta i-a apărut ca ochii înflăcăraţi ai lui Dumnezeu. Deodată şi-a adus aminte de strofa învăţată de la mama lui:

Să nu faci nimica rău,

Căci faţa lui Dumnezeu

Priveşte din cer la ai Săi,

Mari şi mici, cum ar fi ei.

La El noaptea e ca ziua,

Să nu faci rău nimănuia!

   În dimineaţa următoare, tatăl a adus cu mâna lui perele şi le-a împărţit la micul dejun, iar Otto a primit felia cea mai mare. El a privit la ea, dar nu a zis nimic. „Nu-i aşa, Otto, întotdeauna vei fi ascultător!” Şi Otto a dat din cap confirmând cu obrajii înroşiţi.

Foarte isteţ

   Pentru că au un creier neobişnuit de mare şi pot învăţa foarte repede multe lucruri, delfinii sunt consideraţi de către unii cercetători ca fiind animalele cele mai isteţe din lume.

   Delfinii au şi un comportament de socializare. Ei trăiesc împreună în grupuri care se numesc şcoli. Delfinii se îngrijesc de animalele slabe şi bolnave. Ele au de asemenea un sistem ingenios pentru a se înţelege.

   O caracteristică fascinantă a acestor animale frumoase au descoperit-o cercetătorii doar de curând: ele se pot chema cu fluierături personale şi să se recunoască, aproximativ aşa cum ne cunoaştem şi ne chemăm noi pe nume.

   Să fii cunoscut pe nume este ceva deosebit. Prin nume te ridici dintr-o mulţime nepersonală. Auzi numele tău şi ştii: la tine se face referire!

   Cât de genial este că Dumnezeu te-a cunoscut dintre toţi ceilalţi pe nume! El te cunoaşte, El te cheamă, El Se referă la tine!