Martin Luther

„Deci fiindcă suntem socotiți neprihăniți, prin credință, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos.“ Romani 5.1

Cine a fost Luther?

Cu această întrebare s-au preocupat mulți oameni. Și aceasta dintr-un motiv bun: în acest an se sărbătoresc 500 de ani de la Reformă, un eveniment care a schimbat Europa și toată lumea. Peste tot se găsesc expoziții despre Martin Luther. Nu numai reprezentanții bisericii dau interviuri despre Luther și mesajul său. Și noi vrem să ne amintim de această persoană ca o unealtă în mâna lui Dumnezeu.

Teama lui Luther de pedeapsa lui Dumnezeu

Martin Luther s-a născut la 10 noiembrie 1483 în Eisleben (Saxonia). În anul 1505 a intrat în ordinul augustinian din Erfurt. Ceea ce l-a determinat să facă acest pas a fost o furtună cu fulgere și tunete; atunci, tânărul student la drept a promis de teamă că va deveni călugăr. El a devenit mai întâi preot, apoi a urcat rapid pe diverse trepte ierarhice ale ordinului și a profesat ca vice-superior al ordinului și ca profesor de teologie la Universitatea nou înființată din Wittenberg.

Teama lui de pedeapsa lui Dumnezeu pentru păcatele sale a devenit pentru el în acel timp tot mai apăsătoare. Ea s-a finalizat cu întrebarea după un Dumnezeu îndurător.

Cum găsesc un Dumnezeu îndurător?

Luther a întrebat în marele său necaz sufletesc: Cum procedează Dumnezeu, care este în același timp drept și iubitor, cu păcatele mele? Ce face El și ce trebuie să fac eu, pentru ca El să mi le ierte? Ore întregi, Luther mergea prin cămăruța sa încoace și încolo. Spatele îi era sângerând și rănit de la loviturile de bici, pe care și le provoca singur ca pedeapsă. El explica tulburarea sa astfel: „Dacă aș putea crede că Dumnezeu nu este mânios pe mine, aș sta în cap de bucurie.“ El știa: Dacă mor, ajung în fața lui Dumnezeu. Și atunci El mă va condamna! „Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu și împotriva oricărei nelegiuiri a oamenilor“ (Romani 1.18).

Cum se poate așa ceva? „Dumnezeul iubitor“ să fie mânios? Mânios pe credinciosul Luther? Mânios pe noi, oamenii? A înțeles Luther ceva greșit? Despre aceste lucruri aproape nu se mai aude astăzi nimic! Nu – temerile lui Luther nu erau nejustificate. Deja cu 1.500 de ani în urmă, apostolul Ioan a scris: „Cine crede în Fiul are viața veșnică; dar cine nu crede în Fiul nu va vedea viața, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el“ (Ioan 3.36). Luther și noi toți suntem păcătoși – noi nu am fost ascultători de poruncile lui Dumnezeu. Sentința lui Dumnezeu este: „Nu este nicio deosebire. Căci toți au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu. Și sunt socotiți neprihăniți, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Hristos Isus“ (Romani 3.22-24). Și în Psalmul 7.12 citim: „Dumnezeu este un judecător drept.“ Aceasta este dilema: Dumnezeu ne iubește și nu vrea să ne pedepsească. Dar El trebuie să ne pedepsească, altfel ar fi nedrept! Și acum?

Înțelegerea lui Luther

Luther a înțeles: Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său pe pământ, care a fost în același timp Om și a trăit o viață desăvârșită, pentru a ne salva.

În fața porților Ierusalimului s-a întâmplat ceva de neînțeles: Isus Hristos a fost judecat pe crucea de la Golgota de Dumnezeu, luând locul meu pentru vina mea.

Mânia lui Dumnezeu L-a lovit fără menajamente pe Cel nevinovat! El a suferit pedeapsa păcatului, moartea. Dar moartea nu a putut să-L țină. După trei zile, El a înviat! Acum, El este iarăși în cer.

Luther a înțeles în credință: Isus a purtat în locul meu pedeapsa pentru pacea mea. Acum este liberă calea spre Dumnezeu! Și aceasta – doar din îndurare!

Acest eretic trebuie pus pe rug

Luther a protestat public în 1517 cu cele „95 de teze“ împotriva vânzării de indulgențe, prin care se credea că credincioșii erau absolviți de păcate: „Imediat ce banul sună în cutie, sufletul intră în cer.“ Clerul a aruncat un ochi critic asupra lui. În parlamentul Reichului din Worms, el trebuia să renunțe public la tezele sale și la alte scrieri critice la adresa bisericii. Cu toate că Luther știa că îl amenința rugul, a dat înaintea parlamentului Reichului răspunsul: „Deoarece conștiința mea este roabă Cuvântului lui Dumnezeu, nu pot să retractez și nu voi retracta ceva (...) Dumnezeu să mă ajute. Amin.“ Astfel, moartea lui Luther părea să fie definitivă. Dar principele electoral, Frederic cel Înțelept, i-a venit în ajutor. El l-a răpit pe Luther, pentru siguranța lui, la Wartburg. Acolo, Luther a tradus Noul Testament în limba germană. Cartea veche și sfântă – în sfârșit înțeleasă în limba de zi cu zi! Acum, și oamenii simpli puteau înțelege Vestea lui Dumnezeu.

Dumnezeu te iubește

Drag cititor, Dumnezeu așteaptă și de la tine să recunoști că ești vinovat. El vrea ca tu să-ți recunoști înaintea Lui păcatele tale (1 Ioan 1.9) și tot ce frământă de ani de zile conștiința ta. El vrea ca tu să crezi că Isus a murit și pentru tine – dar și că a înviat și trăiește. Doar prin Isus Hristos - „solus Hristos“, cum a spus Luther – ajungi la împăcare cu Dumnezeu. Nu prin faptele tale bune (Efeseni 2.8-9)! Primește această salvare prin Isus Hristos și atunci ai pace cu Dumnezeu. Dumnezeu devine Tatăl tău, iar El nu-l va părăsi niciodată pe copilul Său! Ce ofertă minunată! Nu vrei să-i încredințezi astăzi viața ta Lui, care a dat totul pentru tine?

Cu cât sunt mai mulți...

Cu cât sunt mai mulți vrăjmașii

Ce pândesc pe sfânta cale,

Doamne, fă-ne și mai tare

Ocrotirea Feței Tale.

Numai Tu ne poți fi pază,

Numai Tu, numai Tu,

Când vrăjmașii suflă groază,

Numai Tu,

Numai Tu, Isuse Doamne,

Numai Tu.

Cu cât sunt mai mari primejdii

Pentru noi pe sfânta cale,

Doamne, fă-ne mai puternic

Zidul apărării Tale.

Cu cât suntem mai cu teamă

și mai slabi pe sfânta cale,

Doamne, strânge-ne mai dulce

Lângă sânul pazei Tale.

Mulțumesc, Doamne Isuse, mulțumesc!

   Sanda a avut deabia patru ani, când mama ei a murit. O mătușă a luat-o la ea. De scurt timp a învățat de la mătușa ei o cântare, în care se spunea: „Lăsați copilașii să vină la Mine, și nu-i opriți!“

   Câteva zile mai târziu, Sanda a cântat, în timp ce se juca cu păpușa ei în cameră, această cântare de mai multe ori una după alta. Deodată s-a întrerupt și a spus cu voce tare: „Mulțumesc, Doamne Isuse, mulțumesc, Doamne Isuse, mulțumesc!“

   Mătușa a întrebat-o curioasă:

   - Pentru ce ai mulțumit așa de frumos Domnului Isus?

   Sanda s-a uitat în sus și a răspuns cu bucurie:

  - O, mătușă, i-am mulțumit Domnului Isus, pentru că El a spus: „Lăsați copilașii să vină la Mine și nu-i opriți...“, iar după o scurtă pauză continuă:

   - De aceea doresc acum să vin la El. El mă va primi tot așa de bine și pe mine ca și pe copiii de atunci, nu-i așa?

   - Dar, desigur, copila mea, răspunse mătușa. Amândouă au îngenuncheat, iar Sanda i-a spus Mântuitorului că Îl roagă să-i spele cu sângele Său păcatele ei și să o facă o oiță a Lui.

   Domnul Isus a ascultat această rugăciune, și a fost bucurie în cer la îngerii lui Dumnezeu.

   Domnul Isus a murit pentru păcătoși, pentru ca El să poată dărui tuturor care vin cu păcatele lor la El, în timp ce le pare rău că le-au făcut, iertarea și slava veșnică. Acest lucru îl poate înțelege în credință chiar și un copil. Către adulți însă, Domnul Isus spune: „Adevărat vă spun că, dacă nu vă veți întoarce la Dumnezeu și nu vă veți face ca niște copilași, cu niciun chip nu veți intra în Împărăția cerurilor“ (Matei 18.3).

Loc pentru toți

   Era noapte. O furtună puternică urla peste golful Biscaya și ridica valurile până la înălțimea unei case. Pe puntea vaporului „Regina furtunii“, echipajul se înghesui în jurul căpitanului. Deabia de câteva zile, bărbații au părăsit pe soțiile și copiii lor, și toți se gândeau acum la clipele de rămas bun. Se vor întoarce vreodată acasă?

   - Căpitane, strigă unul dintre ei, credeți că vom scăpa teferi din această furtună?

   - Dacă furtuna nu încetează curând, nu avem nicio speranță de salvare. În vaporul nostru intră deja așa de multă apă, încât deabia se mai menține deasupra apei. S-a împotrivit multor furtuni, dar acum i-a sosit ceasul.

   Echipajul a supraviețuit câtorva furtuni. Dar acum, și cei mai curajoși dintre ei și-au pierdut curajul. Bucăți mici de pânză gri băteau vergile făcute țăndări, iar talazurile negre și violente se rostogoleau peste scheletul vasului, încât geamătul lui se auzea și în vuietul furtunii. Încăperile de jos se umpleau repede cu apa spumoasă a mării. Vaporul era pierdut, fără șansă de salvare.

   Atunci, glasul căpitanului răsună peste puntea pustiită în urechile bărbaților:

   - Puneți-vă în siguranță! Viețile noastre sunt într-un pericol foarte mare! Încercați să lăsați în apă barca de salvare, și apoi să săriți în ea cine mai speră în salvare!

   Cu efort de nedescris au reușit în sfârșit să lase barca în apă. Douăzecișidoi de bărbați s-au încrezut în ea. Cinci bărbați, printre ei și căpitanul, nu au vrut să părăsească vaporul, cu toate că în orice clipă putea să se scunfunde.

   Barca de salvare dansa ca o coajă de nucă pe valurile înalte cât casa. Cu ultimele puteri, marinarii au reușit să țină deasupra apei mica barcă, până când puțin mai târziu au fost observați de un mare vapor și au fost luați la bord.

   Și ce s-a întâmplat cu ceilalți cinci bărbați, care nu au părăsit la timp vaporul? Ei au fost înghițiți de mare după câteva minute împreună cu vaporul lor.

   „Sărmanii colegi“, se plângea unul dintre marinarii salvați, când se gândea la cei rămași, „dacă ar fi venit cu noi în barca de salvare! Era loc pentru toți!“

   „Regina furtunii“ – Ce nume orgolios! Dar a putut numele vaporului să salveze de la înec? Așa ca acest vapor, lumea va pieri, cu toată truda și osteneala ei, cu toată mândria ei, cu toată nedreptatea și păcatele ei, într-o judecată îngrozitoare. Cât de curând poate să aibă loc această judecată!

   Dar încă mai este posibilă salvarea. Încă mai poate fiecare să se pună în siguranță. Urcă în barca de salvare! Urcă la timp! Aceasta înseamnă: Vino la Domnul Isus, Mântuitorul lumii! Încă este timp de har. El încă te primește. Încrede-te în El și vino la El înainte de a fi prea târziu! Vino astăzi!

„ ...mântuiește-mă Tu, și voi fi mântuit...“ (Ieremia 17).