În apropiere de satul Rottenstein din
Bavaria (Germania) era o căsuţă mică la marginea pădurii, care în timpurile
vechi a slujit la găzduirea bolnavilor nevindecabili, în mod deosebit a
leproşilor, şi mai târziu a devenit azil de bătrâni şi casă pentru săraci în
general. Aici a trăit timp de 50 de ani un bărbat care făcea parte din cei mai
neînsemnaţi şi mai săraci oameni, care se pot imagina. Din naştere avea
picioarele paralizate şi niciodată nu a putut merge; amândoi părinţii lui au
murit devreme, tatăl ca soldat în războiul de şapte ani şi mama din cauza
necazului cu privire la copilaşul nenorocit, infirm. Dar bunica evlavioasă a
îngrijit cu dragoste şi multă purtare de grijă de micuţul Iacov, l-a purtat ore
în şir în braţe în căldura soarelui, l-a învăţat de timpuriu să se roage şi să
citească în Biblie, şi mai târziu să croşeteze şi alte lucrări de mână simple,
pentru ca odată el să-şi poată câştiga pâinea. Când apoi la vârsta de
doisprezece ani, Dumnezeu a luat-o la El pe bunica lui, micul infirm a ajuns în
azilul de bătrâni, unde se afla un alt invalid de un picior, mai în vârstă,
care pe cât îi era posibil a îngrijit de copilaşul orfan părăsit. Însă acesta
nu i-a creat multe probleme, căci zi şi noapte stătea liniştit pe patul lui de
paie, croşeta ciorapi şi deseori noaptea la lumina lunii citea în Biblia lui,
care i-a rămas mângâierea zilnică şi izvorul de viaţă şi pe care curând a
ştiut-o foarte bine. Căci cu toată slăbiciunea lui corporală, el avea un duh
activ şi inteligent, ceea ce se putea recunoaşte pe faţa lui nobilă şi ochii
lui strălucitori. Pe lângă aceasta, el era bunătatea şi blândeţea în persoană,
totdeauna recunoscător, modest şi mulţumit cu puţin. Laptele, terciul de ovăz
şi pâinea erau hrana lui zilnică preferată; dacă voia să i se dea ceva mai bun,
cum ar fi carne şi vin, el le dăruia altora. Căci el nu ducea lipsă de
vizitatori, şi toţi puteau primi o binecuvântare de la el.
Când invalidul a murit, o văduvă a devenit
însoţitoarea şi îngrijitoarea lui. Acesteia i-au fost încredinţaţi din partea
obştii diferiţi orfani pentru îngrijire; dar deoarece deseori ea era plecată la
lucru ca zilieră, Iacov îngrijea de micuţi. Totdeauna găsea preocupare şi
conversaţii pentru ei, prin aceea că el cu mâinile lui iscusite le confecţiona
păpuşi şi alte jucării sau îi aduna în jurul patului lui şi le povestea
captivant istorisiri biblice. El putea remarca bucurie reală la unii dintre cei
încredinţaţi lui spre protecţie. Astfel, odată a fost adusă la el o fetiţă de
patru ani, care şi-a pierdut mama în timpul unei călătorii. Aceasta voia să
meargă cu copilul ei din Badischen la Danzig (în Prusia de vest) la tatăl
fetiţei, însă ea a murit pe drum din cauza oboselii mari, şi fetiţa, din cauză
că era foarte frig, avea degerături pe tot corpul. Atunci, săracul Iacov a
cerut pe cheltuiala lui să se cheme un medic din oraş, care cu ajutorul lui
Dumnezeu a pus fetiţa pe picioare. El a ţinut 8 ani fetiţa la el, a îngrijit de
haine pentru ea şi hrană consistentă, a învăţat-o şi a educat-o până când o
morăriţă bogată a luat-o la sine. Şi fetiţa s-a comportat aşa de frumos şi a
crescut devenind o domnişoară aşa de excelentă, încât un nepot al morăriţei a luat-o
de soţie şi ea a ajuns foarte bine. Deseori, ea l-a vizitat pe binefăcătorul ei
de odinioară şi voia să-i facă bucurie cu tot felul de lucruri bune; dar el nu
a luat nimic, decât numai câteva fructe uscate, căci în rest avea tot ce îi
trebuia.
Altă dată a îngrijit de un băiat dotat, pe
care stăpânul lui l-a dat afară din cauza unui furt, în aşa fel că el a învăţat
la un învăţător energic şi a ajuns învăţător, un învăţător preţuit în sat. – Un
beţiv notoriu din rudele lui, care venea uneori ameţit la el, a devenit în cele
din urmă aşa de bun şi cu bun simţ prin cuvintele blânde ale băiatului şi prin exemplul
lui liniştit de a fi, încât s-a lăsat de viciul lui.
Însă cea mai mare uimire a produs oamenilor
faptul că ciobăniţa, care în ultimii ani îngrijea de el, şi-a schimbat toată
comportarea. Ea era cunoscută odinioară ca o femeie foarte agitată, supărată
foc şi de temut – însă Iacov i-a prezentat ceva din dragostea lui Hristos şi ea
a învăţat de la el blândeţea, smerenia şi răbdarea, pe care el însuşi le savura
de cele mai multe ori.
Începând de la vârsta de 56 de ani, artrita
a cuprins şi mâinile lui, aşa că el nu le mai putea folosi şi în cele din urmă
a trebuit să se lase îngrijit şi hrănit ca un copil. Dar şi în această stare a
rămas mângâiat şi dedicat voii lui Dumnezeu, şi pentru preotul tânăr, care l-a
cunoscut în ultimele luni ale vieţii sale, era cea mai mare îmbărbătare să-l
viziteze. Când odată acesta a manifestat părerea lui de rău pentru infirmul
neajutorat, din cauza sorţii lui pământeşti grele, acesta i-a replicat: „Ah,
viaţa mea nu a fost aşa de jalnică, precum se vede! Eu trebuie să aduc mai
multă mulţumire Creatorului meu, pentru că, făcând excepţie de unele ceasuri
rele, am fost totdeauna bucuros şi fericit. Şi inima mea saltă, când mă gândesc
ce va fi după ce voi merge la Domnul şi Mântuitorul meu.”
Blând şi
paşnic a fost apoi sfârşitul lui la vârsta de 62 de ani. Preotul gândea că
aproape nimeni nu va fi la înmormântarea săracului Iacov; dar iată – aproape toată comuna a
venit şi toţi au fost profund impresionaţi, iar multele lacrimi, care s-au
vărsat atunci, au fost în cea mai mare parte lacrimi de mulţumire pentru
binecuvântarea care s-a revărsat de la patul de suferinţă şi de biruinţă.
Preotul a luat ca text de înmormântare cuvântul din Apocalipsa 2.10: „Fii
credincios până la moarte, şi-ţi voi da cununa vieţii.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu