miercuri

Sărac şi totuşi bogat




   În apropiere de satul Rottenstein din Bavaria (Germania) era o căsuţă mică la marginea pădurii, care în timpurile vechi a slujit la găzduirea bolnavilor nevindecabili, în mod deosebit a leproşilor, şi mai târziu a devenit azil de bătrâni şi casă pentru săraci în general. Aici a trăit timp de 50 de ani un bărbat care făcea parte din cei mai neînsemnaţi şi mai săraci oameni, care se pot imagina. Din naştere avea picioarele paralizate şi niciodată nu a putut merge; amândoi părinţii lui au murit devreme, tatăl ca soldat în războiul de şapte ani şi mama din cauza necazului cu privire la copilaşul nenorocit, infirm. Dar bunica evlavioasă a îngrijit cu dragoste şi multă purtare de grijă de micuţul Iacov, l-a purtat ore în şir în braţe în căldura soarelui, l-a învăţat de timpuriu să se roage şi să citească în Biblie, şi mai târziu să croşeteze şi alte lucrări de mână simple, pentru ca odată el să-şi poată câştiga pâinea. Când apoi la vârsta de doisprezece ani, Dumnezeu a luat-o la El pe bunica lui, micul infirm a ajuns în azilul de bătrâni, unde se afla un alt invalid de un picior, mai în vârstă, care pe cât îi era posibil a îngrijit de copilaşul orfan părăsit. Însă acesta nu i-a creat multe probleme, căci zi şi noapte stătea liniştit pe patul lui de paie, croşeta ciorapi şi deseori noaptea la lumina lunii citea în Biblia lui, care i-a rămas mângâierea zilnică şi izvorul de viaţă şi pe care curând a ştiut-o foarte bine. Căci cu toată slăbiciunea lui corporală, el avea un duh activ şi inteligent, ceea ce se putea recunoaşte pe faţa lui nobilă şi ochii lui strălucitori. Pe lângă aceasta, el era bunătatea şi blândeţea în persoană, totdeauna recunoscător, modest şi mulţumit cu puţin. Laptele, terciul de ovăz şi pâinea erau hrana lui zilnică preferată; dacă voia să i se dea ceva mai bun, cum ar fi carne şi vin, el le dăruia altora. Căci el nu ducea lipsă de vizitatori, şi toţi puteau primi o binecuvântare de la el.
   Când invalidul a murit, o văduvă a devenit însoţitoarea şi îngrijitoarea lui. Acesteia i-au fost încredinţaţi din partea obştii diferiţi orfani pentru îngrijire; dar deoarece deseori ea era plecată la lucru ca zilieră, Iacov îngrijea de micuţi. Totdeauna găsea preocupare şi conversaţii pentru ei, prin aceea că el cu mâinile lui iscusite le confecţiona păpuşi şi alte jucării sau îi aduna în jurul patului lui şi le povestea captivant istorisiri biblice. El putea remarca bucurie reală la unii dintre cei încredinţaţi lui spre protecţie. Astfel, odată a fost adusă la el o fetiţă de patru ani, care şi-a pierdut mama în timpul unei călătorii. Aceasta voia să meargă cu copilul ei din Badischen la Danzig (în Prusia de vest) la tatăl fetiţei, însă ea a murit pe drum din cauza oboselii mari, şi fetiţa, din cauză că era foarte frig, avea degerături pe tot corpul. Atunci, săracul Iacov a cerut pe cheltuiala lui să se cheme un medic din oraş, care cu ajutorul lui Dumnezeu a pus fetiţa pe picioare. El a ţinut 8 ani fetiţa la el, a îngrijit de haine pentru ea şi hrană consistentă, a învăţat-o şi a educat-o până când o morăriţă bogată a luat-o la sine. Şi fetiţa s-a comportat aşa de frumos şi a crescut devenind o domnişoară aşa de excelentă, încât un nepot al morăriţei a luat-o de soţie şi ea a ajuns foarte bine. Deseori, ea l-a vizitat pe binefăcătorul ei de odinioară şi voia să-i facă bucurie cu tot felul de lucruri bune; dar el nu a luat nimic, decât numai câteva fructe uscate, căci în rest avea tot ce îi trebuia.
   Altă dată a îngrijit de un băiat dotat, pe care stăpânul lui l-a dat afară din cauza unui furt, în aşa fel că el a învăţat la un învăţător energic şi a ajuns învăţător, un învăţător preţuit în sat. – Un beţiv notoriu din rudele lui, care venea uneori ameţit la el, a devenit în cele din urmă aşa de bun şi cu bun simţ prin cuvintele blânde ale băiatului şi prin exemplul lui liniştit de a fi, încât s-a lăsat de viciul lui.
   Însă cea mai mare uimire a produs oamenilor faptul că ciobăniţa, care în ultimii ani îngrijea de el, şi-a schimbat toată comportarea. Ea era cunoscută odinioară ca o femeie foarte agitată, supărată foc şi de temut – însă Iacov i-a prezentat ceva din dragostea lui Hristos şi ea a învăţat de la el blândeţea, smerenia şi răbdarea, pe care el însuşi le savura de cele mai multe ori.
   Începând de la vârsta de 56 de ani, artrita a cuprins şi mâinile lui, aşa că el nu le mai putea folosi şi în cele din urmă a trebuit să se lase îngrijit şi hrănit ca un copil. Dar şi în această stare a rămas mângâiat şi dedicat voii lui Dumnezeu, şi pentru preotul tânăr, care l-a cunoscut în ultimele luni ale vieţii sale, era cea mai mare îmbărbătare să-l viziteze. Când odată acesta a manifestat părerea lui de rău pentru infirmul neajutorat, din cauza sorţii lui pământeşti grele, acesta i-a replicat: „Ah, viaţa mea nu a fost aşa de jalnică, precum se vede! Eu trebuie să aduc mai multă mulţumire Creatorului meu, pentru că, făcând excepţie de unele ceasuri rele, am fost totdeauna bucuros şi fericit. Şi inima mea saltă, când mă gândesc ce va fi după ce voi merge la Domnul şi Mântuitorul meu.”
   Blând şi paşnic a fost apoi sfârşitul lui la vârsta de 62 de ani. Preotul gândea că aproape nimeni nu va fi la înmormântarea săracului  Iacov; dar iată – aproape toată comuna a venit şi toţi au fost profund impresionaţi, iar multele lacrimi, care s-au vărsat atunci, au fost în cea mai mare parte lacrimi de mulţumire pentru binecuvântarea care s-a revărsat de la patul de suferinţă şi de biruinţă. Preotul a luat ca text de înmormântare cuvântul din Apocalipsa 2.10: „Fii credincios până la moarte, şi-ţi voi da cununa vieţii.”

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu