luni

„Ne putem ruga”



   O tânără îngrijitoare dintr-un spital american a istorisit următoarea întâmplare:

   Era rândul meu în sala de operații. Un chirurg renumit avea de tratat un caz foarte dificil, iar mai mulți doctori erau prezenți la operație. Când pacientul s-a aflat pe masa de operație și anestezistul trebuia să înceapă, chirurgul a întrebat-o pe sora-șefă:
   - Avem tot ce ne-ar trebui la îndemână – sau ar mai putea fi făcut ceva în interesul bolnavului înainte de a începe operația?
   Atât răspunsul sorei, cât și al altor asistente a fost:
   - Putem începe. Pentru toate s-a purtat de grijă. Nimic n-a fost uitat.
   Chirurgul s-a gândit puțin, apoi a spus cu glas calm și hotărât:
   - Ceva putem totuși să mai facem: Ne putem ruga. Și astfel, toți am stat în jurul mesei de operație cu capetele plecate, iar chirurgul l-a încredințat, în puține cuvinte, pe pacient în mâna lui Dumnezeu, dar și pe el însuși și pe fiecare în parte dintre cei prezenți. Operația a reușit.
   Atât timp cât voi trăi, nu voi uita această clipă, a spus tânăra soră. Chirurgul a simțit dependența sa de Dumnezeu și nu s-a rușinat să caute ajutor la Dumnezeu.

Marea schimbare



   Câțiva băieți primiseră de la învățătorul școlii duminicale un Noul Testament. După un timp, învățătorul i-a vizitat pe părinții acestor băieți.
   Una dintre mame i-a spus:
   - Ce mare schimbare s-a întâmplat cu băiatul nostru! Mai înainte nu aveam niciun control asupra lui. Făcea ce voia. Tot timpul dădea replici. Dar acum este foarte diferit. Citește aproape în fiecare seară din cartea cea mică, pe care i-ați dăruit-o. Nici să asculte nu-i mai vine greu. Nu mai trebuie să spun totul de două ori, adeseori îmi citește dorințele din ochi.
   Ce îl schimbase pe acest băiat așa de mult?
   Cititul Bibliei a fost ceea ce a acționat această mare schimbare. Cuvântul lui Dumnezeu este puternic și eficient. El este viu. Acest băiat s-a recunoscut ca fiind un păcătos pierdut înaintea lui Dumnezeu și apoi L-a acceptat pe Domnul Isus ca Mântuitorul și Domnul său. Acum avea o „natură nouă”. „Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi” (2 Corinteni 5.17). Acum avea dorința să fie pe placul Mântuitorului și Domnului său, și nu să mai trăiască pentru sine.

Minciuna



   - Ana!
   - Da, mamă, a răspuns Ana cu un ton nerăbdător.
   - Ai grijă de surioara ta o clipă, ca să pot vedea de mâncare!
   Supărată, Ana a luat bebelușul în brațe. Cartea ei era așa de captivantă, iar tocmai acum trebuia să se oprească din citit!
   Ana avea o bucată de prăjitură în mână. Bebelușul s-a întins după bucată și a făcut-o firimituri în mână. Când Ana a văzut acest lucru, i-a dat surioarei ei o lovitură puternică peste mână. Desigur, micuța a început să plângă tare, iar mama a venit din bucătărie, pentru a vedea ce se întâmplă.
   - Horia a lovit-o! a strigat imediat Ana, arătând spre micuțul ei frate, care se afla de asemenea în cameră și confecționa ceva.
   - Nu este adevărat, a spus Horia, eu nu am atins-o!
   - Tu ai lovit-o, a spus Ana. Atunci, mama l-a certat pe băiat, pentru că nu putea să accepte că fata ei mai mare, Ana, ar minți într-un asemenea fel.
   Întreaga zi, Ana s-a simțit ca și când ar fi făcut o mare nedreptate. Seara nu s-a putut ruga ca de obicei, și toată noaptea s-a răsucit de pe o parte pe alta în pat neliniștită.  Dimineața următoare a simțit că trebuie să-și recunoască minciuna, dar a fost prea mândră pentru a face acest lucru.
   Mai multe zile la rând, minciuna i-a provocat Anei necaz. Dar Ana n-a deschis gura, ca să-i recunoască mamei această nedreptate. Încet, încet, acuzația din interiorul ei s-a stins, iar minciunea părea să fie dată uitării.
   Atunci s-a întâmplat ceva ce pe Ana a zguduit-o până în lăuntrul ei. După o boală gravă, de scurtă durată, fratele ei mai mic, Horia, a murit. Când Ana s-a uitat la fața palidă și mută a fratelui ei, a început să plângă. Ah, cât de vinovată era față de fratele ei, față de sora ei mai mică, față de mama ei și – față de Domnul Isus! Acum, fratele ei nu mai era. Acum, Ana nu îl mai putea ruga să o ierte!
   - Ana, a spus tata, nu trebuie să fii așa de tristă. Horia al nostru este acum la Domnul Isus. Și acolo este mult, mult mai frumos decât aici.
   - Ah, i-a explicat Ana, nu plâng, pentru că a plecat în cer, ci pentru că a fost pedepsit, fiind nevinovat din cauza minciunii mele. Și acum nu-l mai pot ruga să mă ierte!

duminică

Să fie Cristina



Să fie Cristina
bună ca lumina,
ca un crin frumos
Domnului Hristos.

Să-i fie ființa
dreaptă ca credința,
un odor frumos
Domnului Hristos.

Și să poată crește
plină de nădejde,
ca un dar frumos
Domnului Hristos.

Și să-i fie firea
caldă ca iubirea,
dulce rod frumos
Domnului Hristos.

Și să moștenească
Patria cerească,
strălucind frumos
în raiul lui Hristos.

Crinii




   David Spleiss (1786-1854), decan în Schaffhausen, era fiul unor ţărani săraci din Elveţia. Dar pe când era copil s-a văzut că în el era un duh mare și puternic. Când mama evlavioasă lucra în bucătărie şi cânta o cântare duhovnicească, micuţul David de doi ani începea să chiuie de bucurie şi să dea din picioruşe. Când a ajuns să meargă la şcoală, a învăţat cu multă sârguinţă şi râvnă, şi curând a ajuns preferatul învăţătorului. Însă din partea colegilor de şcoală a trebuit să îndure multă batjocură din cauza hainelor lui sărăcăcioase, cârpite de mai multe ori. Deoarece avea o fire gingaşă, slabă, aceasta l-a rănit profund şi l-a făcut timid şi retras. Astfel, odată, după terminarea orelor la şcoală, a mers pe un drum singuratic prin pădure şi profund nefericit s-a aruncat sub un tufiş de lângă drum, aducând în rugăciune înaintea Tatălui său ceresc tot necazul şi strâmtorarea lui. Deodată, ochii lui au zărit la malul pârâului, cu care se învecina o grădină mică și neîngrijită, un crin minunat, alb ca zăpada. Acum şi-a adus aminte de cuvântul Mântuitorului din predica de pe munte: „Şi de ce vă îngrijoraţi de îmbrăcăminte? Uitaţi-vă cu băgare de seamă cum cresc crinii pe câmp: ei nici nu torc, nici nu ţes; totuşi vă spun că nici chiar Solomon, în toată slava lui, nu s-a îmbrăcat ca unul din ei” (Matei 6.28-29). A fost foarte mult mângâiat, şi-a şters lacrimile şi, prin credinţă, I-a încredinţat lui Dumnezeu situaţia lui, care a îngrijit în continuare de el cu o dragoste părintească. Însă începând de atunci, crinul a rămas floarea lui preferată, iar, mai târziu, ca preot a purtat uneori în buzunare seminţe de crin şi le-a împrăştiat ici şi colo în timpul plimbărilor lui singuratice, ca şi pentru alți oameni să crească pe cărări şi poteci astfel de „predicatori ai câmpiei”.